Mir Bucket Challenge. În preabuna cutumă dâmbovițeană, împământenită – simț enorm și văz monstruos!, vorba Conului Iancu – de către „bravii” noștri aleși și ciracii lor, ale căror cote de onoare și, mai ales, de bărbăție se ridică viril și amețitor spre cele ale lupilor dacici și berserkerilor vikingi și samurailor niponi, așa, de-a valma și la un loc, m-aș duce oricând la un distins domn, pe nume Adrian Curaj, și nu l-aș unge, ci aș arunca o întreagă găleată, iar nu de gheață, ci de mir… pe dânsul. Însă, ar fi un gest (desigur, stupid și) zadarnic.
În țara asta, „miracolele” funcționează doar pentru cine trebuie. Iar domnul Adrian Curaj, pur și simplu, nu este cine trebuie: nu l-a denunțat nimeni, nu-l anchetează procurorii DNA-ului, nu cere niciun suflet judecarea dânsului, nu-l paște necazul sumbru al budei turcești, al regimului vegan forțat și al prieteniilor cu coțcari de același sex dintr-un loc întunecos și rece, cu gratii groase la fereastra mică. Nicidecum! Domnul Adrian Curaj este (doar) directorul general al uneia dintre cele mai performante și profesioniste instituții din România: Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării – UEFISCDI. Un director tehnocrat și workaholic, un manager cu viziune febrilă și clară, ancorat în permanență la pulsul academic european și mondial, care, în cei cinci ani de mandat, și-a îndeplinit ireproșabil datoria, transformând trei mârțoage aservite ciubucurilor politice (instituțiile pre-2010, din care s-a născut UEFISCDI) într-un bidiviu pur-sânge care aleargă cot la cot cu agenții similare din Uniunea Europeană. Senatul României likes UEFISCDI. Mai nou, urmărește să-l desființeze.
Calul frumos. UEFISCDI, prin programele Planului Național de Cercetare, Dezvoltare, Inovare pe care le coordonează administrativ, gestionează 416.823.601 lei, aproximativ 22% din fondurile publice alocate activității de cercetare, dezvoltare și inovare din țara noastră. Niște galbeni „frumoși” care – ghinion! – nu au nici în clin, nici în mânecă cu interesele meschine ale șerbilor politici sau ale boierilor hrăpăreți de la Casa Poporului. Asta pentru că UEFISCDI este structurată și funcționează precum agenții similare, de înalt prestigiu, din Vest: National Science Foundation din SUA, European Research Council, German Research Foundation sau Agence Nationale de la Recherche din Franța. Și, la fel ca acestea, organizează transparent și profesionist competiții „pe bune”, cu evaluatori străini, pentru proiectele românești de cercetare, iar ulterior monitorizează draconic implementarea celor care primesc finanțarea. Merită subliniată, aici, și eficiența instituției: resursa umană performantă (81 de angajați, din care 77 cu studii superioare de lungă durată, 11 doctori în știință versus 250 de persoane, cât numărau cele trei mârțoage pre-existente) plus – ce este și mai important – costul redus de management al programelor de cercetare (2% din valoarea proiectelor finanțate, comparativ cu media europeană de 5%; sau costurile „mârțoagelor” de aprox. 4,5%). Pentru a avea tabloul complet al instituției, mai trebuie spus că UEFISCDI implementează proiecte strategice pentru învățământul superior și cercetare finanțate din fonduri europene (faimoasele fonduri structurale) și este un punct național de referință la nivel european, ocupând anual locuri fruntașe în pole position-ul accesării proiectelor finanțate de Comisia Europeană.
„Ah, eu trag cu pușca / Grecu-i la pământ!”
O mulțime de personalități importante din fina lume academică și din societatea civilă, alături de Universități și organizații de prestigiu din țara noastră, au protestat vehement împotriva acestei intenții absurde, fără absolut nicio noimă – cel puțin niciuna curată! –, a Senatului. Desigur, dacă sinistra cumetrie a vitejilor noștri parlamentari care, de-a lungul anilor și cu nătângă apăsare mai recent, au scăpat de justiție o serie de nemernici nu a generat, așa cum era normal într-o societate sănătoasă, ample mișcări de stradă, mă îndoiesc că desființarea UEFISCDI – o lovitură sub centură, de K.O., pentru cercetarea românească! – va produce cea mai mică reacție. Totuși, le-aș reaminti miruiților aleși de morala ultimului vers al baladei tradiționale „Arză-l focul, dascăl!”, care figurează în coloana sonoră a peliculei „Aferim!”. Pân’ la urmă, păsărelele cântătoare îl cheamă la vânătoare, iar românul pune mâna pe sâneață și, ca din greșeală, nu ochește vânatul, ci îl pușcă pe grec. Tipto tiptis, tipto tis!
