Că romanii au avut una dintre cele mai disciplinate și mai eficiente armate din toate timpurile nu este un secret. Că legionarii erau ași ai luptei în Antichitate și că arta războiului atinsese culmi nemaiatinse până la ei este iarăși o certitudine. Însă faptul că noi, cei de azi, mai avem multe de aflat despre tehnicile de război ale latinilor este dovedit cu prisosință de o descoperire arheologică din Scoția, o descoperire inedită care ne arată până unde mersese arta insuflării terorii în trupele adverse.

Descoperirea de la Burnswark Hill, Scoția, constă în mici proiectile de piatră, cu o greutate medie de 30 de grame, de două ori mai mici decât proiectilele clasice care erau aruncate cu praștia către adversari. Pe lângă dimensiunile atipice ale acestora, a frapat faptul că majoritatea prezentau orificii cu un diametru nu mai mare de 5 milimetri.

Asemenea artefacte au mai fost descoperite doar într-un sit din Grecia, iar arheologii greci au concluzionat că în astfel de orificii era introdusă otravă. Astfel, susțineau istoricii eleni, praștia ar fi devenit un instrument cu mult mai eficient decât se estimase. Însă testele ulterioare au demonstrat că o atare ipoteză nu stă în picioare. Proiectilele nu ajungeau la fel de departe ca și cele clasice. În plus, nu aveau forța de a perfora pielea pentru a introduce otrava în trupul adversarului.

Însă testele au relevat un alt aspect, complet necunoscut până acum. Acela că proiectilele perforate scot un zgomot puternic, asemenea unui șuierat, atunci când sunt lansate. Trimise în număr mare asupra adversarului, putem doar să ne imaginam efectul psihologic pe care l-ar fi avut asupra celor care trebuiau să întâmpine ploaia de pietre. În plus, dată fiind dimensiunea lor, puteau fi lansate câte trei sau patru la o singură aruncare.

Din scrierile istoricilor romani știm că auxiliarii care foloseau praștiile erau adversari de temut pe câmpul de luptă. Dintre aceștia, recruții din Insulele Baleare, Spania de azi, erau cei mai de temut. Aceștia au făcut parte inclusiv din trupele lui Iulius Cezar și erau renumiți pentru eficiența lor în folosirea praștiei, un lucru pentru care se antrenau întreaga viață.

În mâinile unui expert, o piatră poate fi lansată cu 160 de kilometri pe oră, cu efecte devastatoare asupra țintei. Practic, susțin istoricii, o singură piatră ar fi dus la distrugerea completă a unui craniu uman.