Statele Unite sunt vaste, iar acest lucru se simte din plin în Texas, mai ales când am încercat să fac ceea ce face orice european curios ajuns într-un loc nou: să se plimbe. Ei bine, la periferia orașului Houston, acolo unde se află Centrul Spațial Johnson, nu este foarte ușor să faci acest lucru: distanțele sunt uriașe, trotuarele lipsesc prin multe părți, iar pietonii sunt priviți ca niște ciudățenii și în general lipsesc cu desăvârșire.
Am înțeles destul de repede de ce gazdele au insistat să închiriez o mașină și ce mirați au fost de refuzurile mele. Mă descurc, îmi spuneam, nu am eu nevoie de mașină (unde mai pui că aveam nevoie și de un permis de conducere). M-am descurcat, dar data viitoare voi avea grijă ca, atunci când consult o hartă unde obiectivele par apropiate, să fiu atent și la scara acesteia.
Așadar, după o zi lungă și plină, singurul loc la îndemână pentru o cină a fost fast-food-ul Wendy‘s, aflat în imediata vecinătate a hotelului, adică la 15 minute de mers pe jos. Hotelul nu avea restaurant, doar un mic hol unde se servea micul dejun (dar nu vă imaginați un mic dejun european: doar cafea și un aparat de făcut celebrele waffles, insuficiente pentru nevoile mele). Localul era aproape gol iar personalul părea extrem de plictisit.
Chiar de la intrare, m-a lovit un puternic miros de pui, dar nu pui prăjit, așa că nu a fost prea plăcut. Mi- am spus imediat că dacă am de gând să-mi savurez cina, cel mai bine ar fi să o iau la pachet. Zis și făcut, după alte 15 minute am fost în camera mea cu pereții duhnind a fum de țigară, înfulecând o cină tradițională americană: hamburger cu vită, la pachet, alături de o cola mare și niște cartofi prăjiți. Nu a fost deloc rău.
Un sandwich orbital
NASA nu a fost însă deloc încântată de sandwichul pe care John Young l-a strecurat la bordul capsulei Gemini 3, primul zbor cu echipaj uman după încheierea programului Apollo, din 23 martie 1965. Într-unul din puținele momente de relaxare, Young a scos dintr‑un buzunar al pantalonilor sandwichul, cumpărat cu o zi înainte de la un fast-food de lângă Cape Canaveral și ținut la frigider peste noapte, pentru a-l împărți cu colegul său, Gus Grissom.
Pentru că, spre deosebire de capsulele Mercury, noile capsule Gemini puteau transporta pe orbită un echipaj format din două persoane. Nu era însă mare lucru, rușii lansaseră încă din octombrie 1964 o capsulă Voskhod (o variantă îmbunătățită a capsulei Vostok) cu un echipaj format nu din doi, ci trei cosmonauți, așa că Statele Unite, cel puțin la începutul anului 1965, mai aveau de recuperat teren.
Cei doi astronauți au savurat deliciosul sandwich cu carne de vită, însă la câteva zile după aterizare au trebuit să se prezinte pentru un raport în fața unui reprezentant al Congresului SUA, trimis la Houston, pentru a investiga încălcarea regulilor federale cu privire la regimul alimentar și de securitatea zborului la bordul capsulelor americane. Birocrația nu a avut și nu va avea niciodată umor.
Deseori subestimat și trecut de multe ori cu vederea, programul Gemini a fost unul deosebit de important în cursa spațială. A fost o punte între Mercury și Apollo, destinat testării elementelor esențiale unei aselenizări reușite: rendez-vous orbital (zbor în formație, controlat, a două vehicule), andocare (cuplarea a două nave independente), activități extravehiculare (părăsirea capsulei și efectuarea de manevre în afara capsulei) și zboruri orbitale de lungă durată.
Misiunile Apollo, așa cum erau deja planificate, nu puteau fi realizate fără aceste patru elemente. Un drum spre Lună necesita o durată a călătoriei de cel puțin o săptămână, iar fazele zborului implicau întâlnirea a doua nave pe orbită lunară, înainte de revenirea pe Pământ, și activități extravehiculare, pe suprafața Lunii.
VOSKHOD 2
Cu doar cinci zile înainte de lansarea misiunii Gemini 3, URSS mai bifează un record extrem de important și un element esențial al viitoarelor misiuni spațiale: cosmonautul Alexei Leonov părăsește capsula Voskhod 2 în timp ce se află pe orbită și devine primul om care efectuează o activitate extravehiculară, primul om care plutește liber deasupra Pământului, legat doar cu un cordon ombilical de capsula care gonea cu peste 10.000 de km/h pe orbită.
Voskhod 2 a fost însă de mai multe ori foarte aproape de un dezastru. După încheierea excursiei orbitale care a durat puțin peste 10 minute, Alexei Leonov a încercat să intre din nou în capsulă, pentru a reveni pe Pământ, însă costumul, presurizat din interior cu aer, s-a umflat atât de mult încât cosmonautul nu mai încăpea prin sasul prin care intrase! Pentru a intra, acesta s-a văzut nevoit să acționeze o valvă a costumului său, pentru a scăpa de aerul în exces.
Cu chiu cu vai s-a văzut înapoi pe scaunul capsulei, însă curând a apărut o altă problemă pentru Leonov și pentru colegul său, Pavel Beliaiev: trapa capsulei nu se mai închidea ermetic. Imaginați-vă surpiza celor doi, când știau că drumul lor spre casă avea să însemne parcurgerea atmosferei și temperaturi de mii de grade. Sistemul de climă de la bord a încercat să compenseze depresurizarea parțială a capsulei inundând cabina acesteia cu oxigen pur. O singură scânteie era suficientă pentru a aprinde violent incinta în care se aflau cei doi cosmonauți.
Vladimir Bondarenko, unul din primii cosmonauți selectați pentru primul zbor cosmic, coleg deci cu Yuri Gagarin, a avut parte de o astfel de moarte cumplită, în 1961, când, în timpul unui antrenament la sol într-o cameră cu presiune scăzută, dar într-o atmosferă de oxigen, un incendiu banal s-a extins rapid și Bondarenko nu a mai putut fi salvat: din cauza diferenței de presiune, a fost nevoie de 30 de minute pentru a deschide ușa camerei hipobarice. Prea târziu pentru tânărul potențial cosmonaut: la 16 ore după incident, Bondarenko a murit la spital, sub ochii colegului său Yuri Gagarin, cu trei săptămâni înainte de faimosul său zbor.
Echipajul Voskhod 2 a fost însă mai norocos, însă problemele au continuat să apară. Din moment ce capsula nu era în cea mai bună formă, s-a decis revenirea acesteia la sol, așa că a fost dată comanda de activare a rachetelor propulsoare care aveau sarcina de a scădea viteza capsulei și de a transforma astfel orbita circulară în jurul Pământului într-o traiectorie parabolică ce va duce nava pe suprafața planetei. Însă, spre surpriza echipajului, comanda a rămas fără efect.
Au trebuit să mai aștepte încă o rotație completă în jurul Pământului (pentru a nu ateriza prea departe de locul stabilit inițial), după care au activat un sistem manual de frânare, ultima lor șansă de a mai reveni la sol. Voskhod nu era decât o variantă îmbunătățită a capsulei Vostok, cu care cosmonauții au zburat ultima dată în 1963, iar acest sistem de rezervă de motoare era, din fericire, unul din elementele suplimentare care deosebeau Voskhod de Vostok.
De această dată, sistemul funcționează și cei doi cosmonauți părăsesc orbita și se îndreaptă spre stepele primitoare ale Kazahstanului când au identificat o nouă problemă: capsula nu se desprinsese de modulul de serviciu, așa cum ar fi trebuit, acesta rămânând legat prin câteva cabluri și imprimând sistemului format din cele două corpuri o rotație deloc plăcută, alterându-le astfel și traiectoria: în loc de stepe, cei doi au aterizat într-o zonă împădurită din munții Urali, după ce temperaturile ridicate întâmpinate la trecerea prin atmosferă a dus în cele din urmă la separarea capsulei de modulul de serviciu.
Echipele de salvare nu au putut interveni, așa că cei doi și-au petrecut noaptea în pădure, la -30 de grade și înconjurați de animale sălbatice. A doua zi, o echipă de salvare pe schiuri a intervenit cu provizii și pentru a tăia câțiva copaci, improvizând astfel un adăpost pentru o a doua noapte petrecută în pădure. Abia a treia zi, echipa de salvare de la fața locului a reușit să transporte cosmonauții într-o poieniță, de unde au putut fi preluați de un elicopter. Capsula Voskhod 2 a fost recuperată abia câteva zile mai târziu.
Cu toate acestea, zborul Voskhod 2 a fost prezentat ca un răsunător succes al programului spațial sovietic de către propaganda din acele timpuri. Reușiseră o activitate extravehiculară în premieră, în timp ce Statele Unite încă nu aveau o capsulă cu două locuri pe orbită. Însă Voskhod 2 avea să fie cântecul de lebădă al programului spațial sovietic din perioada Războiului Rece: problemele tehnice numeroase au făcut ca următoarele zboruri Voshkod să fie anulate și să se accelereze dezvoltarea următorului vehicul cu care URSS plănuia să încerce o aselenizate.
Capsula Soyuz, care deși a avut un prim zbor dezastruos, s-a dovedit a fi cel mai robust vehicul spațial construit vreodată – chiar și astăzi, la aproape jumătate de secol, variante ale capsulei Soyuz deservesc nu doar Rusia, dar și Statele Unite, fiind în prezent singurul vehicul cu care astronauții (ruși, americani, europeni sau japonezi) sunt lansați spre Stația Spațială Internațională.
CASTOR ȘI POLLUX
După șase zboruri cu echipaj uman, toate fără incidente majore, programul Mercury se încheiase. Nimeni nu mai avea acum niciun dubiu că omul poate zbura pe orbită fără să-și piardă cunoștința, fără să aibă probleme de respirație sau orientare, astronauții puteau mânca sau dormi la bordul capsulelor spațiale și le puteau controla la fel cum ar controla un aparat de zbor în atmosfera Pământului.
Următoarea fază presupunea o capsulă mai complexă și obiective mai îndrăznețe. Luna era încă departe și omenirea mai avea multe de învățat, așa că noul program a fost denumit inițial Mercury II. Trebuie să recunoașteți că nu a fost o denumire prea inspirată, așa că nici nu a supraviețuit prea mult. Cifra romană II (și semnul zodiacal pentru constelația Gemenii) a rămas ca simbol al noului program, denumit în cele din urmă mult mai inspirat: Gemini.
Motivul era simplu, spre deosebire de Mercury, în Gemini capsula dispunea de două locuri, așadar doi astronauți puteau zbura simultan spre cer, întocmai precum cei doi gemeni din antichitate, Castor și Pollux (numele dat celor mai strălucitoare două stele din constelața respectivă), fii lui Leda, Tyndareus și Zeus (mitologia greacă este deseori ciudată) și frații Elenei din Troia. Mai mult, în astrologie, Mercur este considerat protectorul constelației zodiacale Gemenii.
Iată deci, avem o denumire plină de semnificații și extrem de bine aleasă pentru noul și ambițiosul program spațial al NASA, precursorul legendarului Apollo.
UN ASTRONAUT NUMIT GUS
Vi-l mai amintiți pe Gus Grissom? Al doilea astronaut care a efectuat un zbor suborbital și care era să se înece în timp ce elicopterul încerca să salveze capsula care lua apă și se scufunda, în urma deschiderii accidentale a trapei acesteia?
Asta s-a întâmplat în 1961, iar imediat după zbor, Gus a făcut un calcul simplu: a numărat astronauții disponibili și numărul de zboruri planificate pentru proiectul Mercury și a ajuns rapid la concluzia că șansele să mai prindă un zbor Mercury erau aproape nule – toți ceilalți aveau deja planificat câte un zbor din cele rămase, iar el fusese învinuit de pierderea capsulei sale în apele oceanului, deși jurase că nu el a declanșat deschidere prematură a trapei.
Așa că nu a mai stat pe gânduri și a plecat imediat „să se joace cu Gemini”, după cum avea să povestească ulterior, adică la unitatea celor de la McDonnell‘s din St. Louis, însărcinați cu proiectarea viitoarei capsule americane. Legenda spune că la recrutarea sa în lotul primilor astronauți, a fost întrebat: „Gus? Un astronaut numit Gus? Care este al doilea nume al tău?”, iar Gus a răspuns: „Ivan”. „Hmm, spuse intervievatorul, poate că totuși Gus nu sună atât de rău. Ok, poți să fii Gus”.
Gemini a fost practic vehiculul lui. Gus a asistat la toate etapele de proiectare și inginerii McDonnell‘s l-au făcut după chipul și asemănarea sa. Unii îl numeau, în glumă, „gusmobilul”. Cum Grissom era cel mai scund dintre astronauți, mai târziu cei mai înalți dintre ei aveau să se plângă de faptul că trebuiau să stea destul de înghesuiți în cabină, iar Gemini era o capsulă construită pentru zboruri de lungă durată.
Cu peste 200 de butoane și indicatoare, Gemini era o capsulă de lux față de Mercury: de două ori mai grea, avea un volum cu 20% mai mare și, datorită miniaturizării unor echipamente, volumul util astronauților a fost mărit cu 50%. Rachetele Atlas nu mai erau suficiente pentru lansarea noii capsule, așa că pentru misiunile Gemini au fost folosite propulsoarele Titan II, derivate din cele mai puternice rachete balistice intercontinentale dezvoltate în timpul Războiului Rece de către Statele Unite, fiind capabile să lanseze încărcături nucleare de zeci de megatone.
Nici nu se punea problema ca Gus Grissom să nu se afle printre cei doi membri ai primului echipaj Gemini. Nu l-a împiedicat nici ceea ce părea să fie o fractură la mâna stângă. În timpul unei vacanțe, s-a lovit de o ușă, atât de puternic încât încheietura mâinii a început să se umfle. Însă a ascuns cât de bine a putut acest mic incident, s-a tratat de unul singur cu fașe și bandaje și nu a aflat niciodată dacă a avut sau nu fractură pentru că nu a fost consultat de un medic.
Știa că indiferent de diagnostic, avea să fie înlocuit din echipaj, iar ăsta era ultimul lucru pe care și-l dorea. Dacă Yeager a depășit viteza sunetului cu o coastă ruptă, și Gus va putea să-și piloteze capsula cu o mână fracturată. După două zboruri-test ale ansamblului Titan-Gemini, ambele fără cusur, racheta Titan II era gata pentru lansarea primei capsule Gemini cu un echipaj la bord. Colegul lui Gus avea să fie John Young, un alt astronaut de excepție, aflat în primul său zbor cosmic.
MOLLY BROWN
În continuarea tradiției NASA, Gus a avut libertatea de a-și boteza nava, așa că prima opțiune a fost Molly Brown, după numele unei supraviețuitoare a Titanicului, personaj celebru la acea dată datorită unui spectacol de pe Broadway, aluzie clară la evenimentul de la finalul misiunii Mercury 4, când capsula Liberty Bell a fost pierdută pe fundul Atlanticului.
Unii dintre managerii de la NASA nu au fost deloc amuzați de alegerea lui Gus (după cum spuneam, birocrații nu știu de glumă), dar, când acesta le-a spus că a doua sa opțiune este Titanic, toți au fost de acord că Molly Brown este o variantă potrivită și Molly Brown a rămas numele primei capsule cu echipaj din programul Gemini.
Lansarea sa a avut loc în dimineața zilei de 23 martie 1965. Trecuseră deja 678 de zile de la ultima lansare americană. Misiunea a început cu o alarmă generală la bord, care s-a dovedit a fi una falsă, după cum bine a intuit Gus, care-și cunoștea perfect vehiculul. După parcurgerea primei orbite, acesta a activat propulsoarele capsulei pentru a rotunji orbita eliptică pe care fusese plasat vehiculul de către propulsorul Titan II. A fost pentru prima dată când un pilot a modificat manual, de la bordul vehiculului, traiectoria unei nave cosmice.
Până la Molly Brown, toate manevrele de acest fel erau fie programate în memoria calculatorului de bord, fie inițiate de la sol, indiferent că vorbim de vehicule americane sau sovietice. După aproape 5 ore de zbor și trei ocoluri date Pământului, Molly Brown avea să se întoarcă acasă, după o misiune îndeplinită cu succes. Gus era euforic, declarând că, după ce în Liberty Bell 7 s-a simțit ca într-o conservă, Molly Brown era într-adevăr un vehicul pe care l-a putut manevra, așa cum îi stă bine oricărui pilot.
Gemini 3, prima misiune cu echipaj din noul program spațial, avea să fie ultima dirijată de la Cape Canaveral. De acum înainte, cei de la Cape se vor ocupa de lansare dar imediat ce racheta va părăsi rampa de lansare, controlul misiunii va fi transferat la Houston. Oficialii americani au dorit astfel fragmentarea instituțiilor responsabile cu zborurile cosmice, pentru că toate acestea fuseseră concentrate în Florida iar, în timpul Războiului Rece, acest fapt era văzut ca un punct slab din perspectiva siguranței naționale.
Houston rămâne și astăzi punctul central al misiunilor cu echipaj uman, de acolo fiind dirijate toate aceste zboruri până în 2011, odată cu ultimul zbor al navetei spațiale, iar în prezent tot de acolo este comandată activitatea permanentă care are loc pe Stația Spațială Internațională.
Gus Grissom, după cum îi era obiceiul, a părăsit programul Gemini după primul zbor, pentru a se dedica următoarei capsule pe care NASA o pregătea: Apollo. Până la finalul deceniului au mai rămas mai puțin de 5 ani. Cinci ani în care NASA trebuia să învețe două echipaje să se întâlnească pe orbită, să cupleze două vehicule la 10.000 de km/h și peste 150 de kilometri altitudine, să păstreze un echipaj în cosmos mai mult de câteva ore și să facă din activitățile extravehiculare o rutină. Și toate acestea, mai bine decât cosmonauții din URSS.
Deși au început cu un handicap evident, pe parcursul programului Gemini americanii aveau să preia conducerea în cursa spațială, cursă care va culmina cu aselenizarea din 1969. Haosul și tragediile din administrația sovietică aveau să ducă la decizii pripite și catastrofe care vor încetini semnificativ progresul acestora în domeniul spațial, permițând mult mai coerentului program spațial american să le-o ia înainte în drumul spre Lună.
