În istoria Terrei știm că au existat cinci faze de extincție în masă a vieții, cea mai drastică la finalul Permianului, când au fost eradicate 95% dintre plante și animale. Ei bine, din cauza poluării industriale, sunt mari riscurile ca, în acest secol, să ne apropiem cu pași repezi de a șasea extincție în masă.
Unde intră oceanele în această ecuație pesimistă?
Oceanele și mările acoperă peste 70% din suprafața Terrei și contribuie la menținerea unui echilibru, din ce în ce mai fragil, al climei și temperaturilor globale. În plus, au o capacitate extraordinară de înmagazinare a energiei solare, fiind, practic, niște imense rezervoare de căldură.
Mai nou, s-a descoperit că „înghit” și o parte a emisiilor de CO2, lucru care face o parte a lumii științifice să considere că pericolele poluării nu ar fi așa de mari precum declară cealaltă parte a lumii științifice. Pe scurt, oceanele ne protejează de efectele drastice ale căldurii și poluării.
Dar cât timp o vor mai face?
Să dăm puțin timpul înapoi cu vreo 250 de milioane de ani, spre finalul erei Permianului. Când s-a înregistrat cea mai mare extincție a vieții de pe planetă. La fel ca în cazul altor faze de extincție, factorul declanșator l-a constituit creșterea bruscă a temperaturii globale, pe fondul unei activități vulcanice foarte intense. Care a însemnat eliminarea în atmosferă a circa 3 trilioane de tone de CO2 și de alte gaze nocive, ceea ce a dus în doar câțiva ani sau câteva decenii la creșterea temperaturii globale cu 5-6 grade Celsius.
Unii oameni de știință consideră că depășirea pragului de 6 grade Celsius a declanșat un proces nou: dezghețarea acumulărilor de metan de pe fundul oceanelor, gazele ridicându-se la suprafața apelor și intrând în atmosferă. Unde au accelerat mai repede decât dioxidul de carbon efectul de încălzire globală, iar temperatura planetei a crescut cu peste 10 grade Celsius. Efectul a fost, după cum spuneam, eradicarea vieții de pe Pământ în proporție de 95%.
Revenim în prezentul societății moderne, care a ajuns la „peformanța” de a elimina în atmosferă peste 35 de miliarde de tone de CO2 anual, din cauza arderii combustibililor fosili (cărbuni, petrol, gaze). Specialiștii estimează că, în ultimii 50 de ani, activitatea industrială a dus la emisii de peste 350 de miliarde de tone de CO2, iar concentrația de dioxid de carbon din atmosferă a depășit pragul de 400 ppm (parts per million) – cu mult peste valorile maxime din ultimele câteva milioane de ani.
Dacă se continuă trendul de accelerare a poluării, la jumătatea acestui secol temperatura globală va crește cu 2 grade Celsius, iar înainte de finalul secolului am putea ajunge la 6 grade Celsius. Când vom fi într-o situație similară celei din Permian… Acum, însă, este cazul să aducem în ecuație oceanele.
Care vom vedea că reprezintă, de fapt, o mare necunoscută.
În primul rând, a fost subestimată capacitatea oceanelor de a înmagazina căldura. În urma recentelor măsurători și calcule, s-a descoperit că, în ultimii 50 de ani, oceanele au preluat 90% din căldura suplimentară cauzată de emisiile de CO2 rezultate din activitatea industrială. Așa încât estimările celor care trag semnale de alarmă par mai grave decât realitatea. Ceea ce, din păcate, le-a dat apă la moară celor care nu consideră poluarea un risc major – unii chiar văd problema încălzirii globale drept o farsă a ecologiștilor…
Nimic mai fals, deoarece măsurătorile nu mint: în ultimii 25 de ani (perioadă în care poluarea industrială s-a amplificat), apa oceanelor a acumulat o căldură estimată, ca energie, între 0,5 și 1 watt pe metrul pătrat. În total, oceanele au înmagazinat o energie cifrată la 2 x 1.023 Jouli. Echivalentul a cinci bombe atomice precum aceea de la Hiroshima, explodând în fiecare secundă din 1990 până acum.
Suficient de sugestivă paralela?
Măsurarea mai detaliată a acumulării căldurii în oceane a început să se facă din 2005. Atunci a fost demarat programul Argos, care presupune mii de senzori plasați peste tot în lume, atât la suprafața oceanelor, cât și la diverse adâncimi. Datele arată că 60% din căldura totală asimilată de oceane este înmagazinată în stratul de până la 500-700 metri adâncime, 30% în straturile de până la 2.000 de metri adâncime, iar restul în adâncurile de peste 2 km.
În plus, se poate estima mai exact care este rata anuală a încălzirii oceanelor. Iar rezultatele nu sunt de bun augur: dacă la adâncimi de circa 500 de metri temperatura crește cu 0,005 grade anual, în straturile apropiate de suprafață (la mai puțin de 75 de metri adâncime) variația este de 0,01 grade.
În practică, o bună parte din Oceanul Indian, zona de nord a Oceanului Atlantic și apele din jurul Antarcticii s-au încălzit cu un grad Celsius în ultimii 20 de ani. Mai ales în cazul Oceanului Antarctic, încălzirea apelor de suprafață duce în mod direct la topirea calotei glaciare, ale cărei efecte negative nu le vom dezbate aici. În plus, specialiștii au observat că oceanele se încălzesc mai mult în emisfera sudică, acest dezechilibru influențând direct intensificarea violenței uraganelor în anii următori.
Nu în ultimul rând, încălzirea mai pronunțată a oceanelor la suprafață contribuie și la creșterea nivelului apelor. Este pur și simplu fizică elementară: apa caldă are un volum mai mare. Deci actualele zone de coastă ale uscatului vor dispărea în maximum un secol, conform celor mai optimiste scenarii, dacă nu scădem poluarea.
Dar „cireașa de pe tort” de-abia acum vine.
Procesul de acumulare a energiei calorice este reversibil. Cu alte cuvinte, oceanele vor degaja înapoi în atmosferă căldura înmagazinată până acum, odată depășit un punct critic. Nimeni nu știe care este acest punct sau când se va întâmpla acest proces, dar unii specialiști sunt de părere că lucrul acesta se întâmplă deja. Iar dovada palpabilă este chiar faptul că 2015 a fost cel mai călduros an din istoria înregistrată (adică din 1880 încoace).
Pe lângă care unii cercetători afirmă că vânturile oceanice au cicluri de câte 20-30 de ani, care influențează degajarea căldurii înapoi în atmosferă. Iar în acest deceniu se pare că intrăm într-o fază a calmării acestor vânturi, deci oceanele vor începe să radieze o parte din căldura acumulată. Nu se va întâmpla brusc, iar cantitatea de căldură nu va fi uriașă.
Dar va fi suficient pentru a da peste cap estimările actuale privind atingerea pragului critic de +2 grade Celsius. Care, în aceste condiții, ar putea surveni până în 2025-2030, dacă nu chiar mai repede.
Oceanele mai au o particularitate.
Ele sunt capabile să asimileze și să dizolve și o bună parte din emisiile de CO2. După unele estimări, până acum s-a acumulat circa o treime din dioxidul de carbon rezultat din arderea combustibililor fosili. Ceea ce sună bine pentru partizanii petrolului, dar, din păcate, are un efect conex teribil: acidificarea oceanelor. Care a dus la scăderea pH-ului cu circa 0,1 în ultimii 200 de ani, iar până la finalul acestui secol pH-ul ar putea deveni mai redus decât în ultimii 50 de milioane de ani.
Deși pare infimă, această scădere a pH-ului influențează radical evoluția planctonului (de bază în ciclul vieții pe Pământ), dar și cantitatea de oxigen din ocean și transportul acestuia la adâncimi mai mari. Pe scurt, viața marină va fi afectată drastic și nimeni nu poate estima realist cât de mari ar putea fi pagubele acidificării oceanelor.
Există, însă, o ipoteză care ar trebui să ne îngrijoreze și mai mult: aceea că acumularea unui nivel prea mare de CO2 în apele oceanului ar putea facilita accesul în atmosferă al metanului, care am văzut că accelerează încălzirea globală. În mod absolut uluitor, există companii petroliere care vor să exploateze aceste zăcăminte de metan, riscând pur și simplu să „ajute” la inițierea acestui proces care ar putea duce la extincția vieții pe Pământ.
Paradoxal, o mare parte din combustibilii fosili pe care îi ardem sunt formați chiar din organismele care au dispărut în Permian – ar trebui să fie o metaforă suficientă pentru a înțelege spre ce ne îndreptăm dacă nu stopăm poluarea.
Din păcate, influențele poluării asupra oceanelor și efectele ulterioare ale oceanelor asupra vieții pe Terra de-abia acum încep să fie înțelese. Însă factorii de decizie ai acestei lumi consideră insuficiente datele de până acum, așa încât nu ne miră că la recenta întrunire a G7 (cele mai puternice națiuni industrializate din lume) s-a luat hotărârea ca până la finalul acestui secol să se renunțe la utilizarea combustibililor fosili.
În condițiile în care continuarea utilizării cărbunilor, petrolului și gazelor până în 2100 va duce la creșterea poluării cu certitudine și la atingerea creșterii de 6 grade Celsius a temperaturii globale. Deci, dimpotrivă, ar trebui să ne mire ubicuitatea liderilor mondiali, care preferă să sacrifice viitorul nu doar al umanității, ci al întregului ecosistem al vieții în schimbul unor interese economice meschine.
Este grăitor recentul raport al FMI, prin care se arată că, pe plan mondial, subvențiile pentru combustibilii fosili (cărbuni, petrol, gaze) se ridică la amețitoarea sumă de peste 5 trilioane de dolari anual. Asta în timp ce subvențiile pentru energiile regenerabile sunt de peste 30 de ori mai mici…
Oceanele – viață sau extincție
Legendele de acum mii de ani văd în oceanul planetar leagănul în care s-a născut viața, iar știința afirmă că viața terestră se trage din apele marine. Trebuie, însă, să devenim conștienți că oceanele nu sunt doar o sursă de viață, ci pot foarte bine fi și contrariul: factorul care să ducă la eradicarea vieții.
E adevărat, principalii vinovați suntem noi, oamenii, din cauza poluării pe care o producem. Dar și din cauza ignoranței. Deci ar fi cazul să fim mai atenți la semnalele pe care ni le dau oceanele. Pot face diferența între evoluția vieții și extincția ei.
