Oamenii din spatele scenei

”Alunizarea a fost aproape un act petrecut în vis. […] Putem spune cu mâna pe inimă că niciodată cuvântul vis nu a răsunat mai maiestuos decât acum. Putem spune cu mâna pe inimă că niciodată poezia nu s-a aflat mai în actualitate ca acum. Ce însemna pulsul de 156 de bătăi pe minut al lui Armstrong? Ce semnificație are pulsul sporit de atunci a milioanelor de oameni? El are semnificația emoției. El este aura emoției. Aura acelei emoții care a înconjurat ideea cea rece, cea precisă, cea care a înconjurat noțiunile abstracte. Nu numai știința a fost de față la coborârea pe Lună, ci și poezia. Amândouă au fost de față!”
Nichita Stănescu

Iată că timpul a trecut foarte repede. Deja ne desparte jumătate de veac de momentul acela măreț, în care oamenii făceau primii pași pe Lună. Închid ochii și mi se pare că totul s-a întâmplat ieri. Zilele acelea, în care simțeam cum întreaga umanitate urmărea însuflețită zborul oamenilor către Selena, m-au marcat profund. Citeam pe nerăsuflate orice informație apărută prin ziarele vremii, ascultam încordat emisiunile de la radio dedicate misiunii Apollo 11 și, desigur, nu ratam nici una dintre transmisiile în direct de la Televiziunea Română. Au fost zile fericite pentru mine.

Am avut privilegiul să scriu mult despre formidabila misiune Apollo 11. De curând mi-am recitit textele și mi-am dat seama că ceva mi-a scăpat din vedere. Am scris numai despre cei aflați în lumina reflectoarelor, scăpându-mi astfel eroii tăcuți din spatele scenei. Pentru ca oamenii să ajungă pe Lună a fost nevoie de implicarea a circa 400.000 de oameni de știință, ingineri și tehnicieni, iar eu nu am scris decât în fugă despre ei. Încerc acum să îmi repar greșeala, cerându-vă îngăduința de a vă povesti doar despre câțiva dintre ei. Sunt oameni fără de care omul nu ar fi putut păși pe Lună.

Eugene Kranz, directorul de zbor

Eugene (Gene) Kranz s-a născut pe 17 august 1933. Din fragedă tinerețe el a fost pasionat de astronautică. Lucrarea sa de la sfârșitul liceului, în 1951, era intitulată ”The Design and Possibilities of the Interplanetary Rocket”. După terminarea cursurilor universitare, în 1954, intră în aviația militară. Participă la Războiul din Coreea, ca pilot de vânătoare, la bordul unui avion F-86 Sabre. După terminarea stagiului pe teatrul de luptă coreean, Kranz părăsește aviația militară și se angajează la McDonnell Aircraft Corporation, unde participă, ca pilot de încercare, la testarea unor rachete aer-sol. În 1960 citește un anunț în Aviation Week, prin care se căutau specialiști pentru programul spațial al SUA, trimite cererea corespunzătoare, care este acceptată și Kranz ajunge la NASA. Avea 27 de ani. Trebuie remarcat asta: la începuturile sale NASA a mizat foarte mult pe tineri. Explorarea spațiului se afla la începuturi, totul aproape că pornea de la zero, iar tinerii erau cei mai bine adaptați pentru a construi drumul către spațiu.

Nu era ceva tocmai ușor. În cartea sa, ”Failure Is Not an Option”, Kranz își amintește primii săi pași la NASA. ”În ziua în care am ajuns în Florida am căzut în viitor. Nu avusesem destul timp, nici măcar pentru a învăța jargonul spațial, mai înainte ca directorul de zbor al misiunilor Mercury, Chris Kraft, să mă însărcineze cu elaborarea procedurilor pentru controlorii de zbor ai misiunii. Fără să știu mare lucru, le-am spus oamenilor ce este de făcut, am scris regulile pentru echipa de control a lansării rachetei Mercury-Redstone. Nu numai că nu văzusem centrul de control al misiunii, dar nu văzusem nici măcar o rachetă suficient de mare pentru a transporta un om în spațiu.” Entuziasmul tineresc al lui Kranz îl face să depășească toate obstacolele întâlnite în cale.

În cartea sa își aminteşte amuzat o întâmplare din timpul lansării eșuate a rachetei  Mercury-Redstone 1, un zbor nepilotat, din 21 noiembrie, 1960, despre care cred că ilustrează foarte bine momentele (comice) de la începutul Centrului de Control al Zorului de la NASA.

Iată, pe scurt, istoria evenimentelor. În acea zi, în jurul orei 14:GMT, s-a finalizat numărătoarea inversă pentru lansare. Motorul rachetă al lansatorului a pornit, dar s-a oprit aproape imediat. Racheta a apucat să se înalțe cam cu zece cm, pentru ca, mai apoi, să revină pe rampa de lansare. Din fericire racheta Redstone nu a explodat, dar a urmat un șir de evenimente neplanificate. În primul rând s-a activat sistemul de rachete al turnului de salvare, care s-a înălțat până la altitudinea de circa 1.200 m, lăsând capsula Mercury atașată de lansator. La trei secunde după activarea lui capsula Mercury a activat lansarea parașutei extractoare a parașutei principale. Aceasta din urmă a ieșit din sacul ei și s-a umflat parțial. Racheta Redstone a rămas liniștită pe rampa de lansare. Din nefericire rezervoarele ei erau pline și presurizate, neexistând vreo soluție pentru golirea lor. Asta nu ar fi fost neapărat o problemă gravă. Dar exista riscul ca vântul să umfle parașuta și aceasta să ducă la răsturnarea rachetei Redstone. La Centrul de Control al Zborului se căutau soluții pentru rezolvarea problemei.

Iată cum își reamintește Kranz acele momente. ”S-a propus reconectarea cablului ombilical. Șansele ca cineva să moară făcând această operațiune erau prea mari și s-a decis că ea nu poate fi realizată în condiții de siguranță. S-a mai propus o soluție, la fel de disperată. S-a sugerat folosirea unei macarale […] pentru a tăia suspantele parașutei. Asta ar fi eliminat cel puțin riscul ca eventuala umflare a parașutei să nu ducă la răsturnarea rachetei Redstone. Și această idee a fost abandonată din cauza riscurilor. În tot acest timp priveam la parașuta parțial umflată și ne rugam să nu se întețească briza iar parașuta să răstoarne nenorocita aia de rachetă. După ce a mai auzit o propunere în care se sugera să se tragă cu gloanțe în rezervoarele rachetei pentru a le depresuriza, Kraft a izbucnit: «La naiba! Păreți un grup de cercetași care și-au început pregătirea de primăvară!» Chiar și pentru un începător, cum eram eu, nu îmi părea un plan bun să te apuci să faci găuri în rezervoare.”

În mai 1962 Kranz este avansat la funcția de asistent al directorului de zbor, pentru misiunea Mercury-Atlas 7, din  24 mai 1962. În 1965, o dată cu misiunea Gemini 4, este avansat din nou, la funcția de director de zbor. Mai înainte de finalizarea programului Gemini, Kranz primește sarcina de a elabora procedurile și manualele pentru misiunile Apollo. În cartea ”Before This Decade Is Out…”, editată de NASA History Ofice, el spunea că: ”[…] a fost o perioadă de timp care a părut a fi foarte furtunoasă și tumultoasă, dar am reușit să o parcurgem și chiar am fost uimit cât de repede am trecut prin ea. Uneori mă simțeam ca și cum aș fi avut un picior în fiecare program și nu mai știam cum să merg.”

În cadrul programului Apollo Kranz a fost director de zbor pentru misiunile Apollo 7, 9, 11, 13, 15 și 17.

Mă opresc aici cu biografia lui Kranz, dar voi reveni asupra lui. Pentru a vă explica importanța activității lui mai am nevoie să vă prezint alte două personaje implicate decisiv în reușita misiunii Apollo 11.

Steve Bales, controlorul pentru ghidarea zborului

Steve Bales s-a născut pe 7 octombrie 1942. Nu am găsit o biografie detaliată a lui, așa că am încropit din mai multe surse una scurtă. A absolvit cursurile Universității de Stat din Iowa, cu specializarea în inginerie aeronautică. A fost angajat de NASA în 1964. Avea doar 22 ani…

Pasiunea pentru explorarea spațială i-a fost sădită de programul tv ”Wonderful World of Disney”. Într-un interviu pentru Huston Chronicle, publicat în ediția din 16 iulie 1989 a revistei el spunea că: ”În 1956 urmăream programul Disney. Aveam aproape 14 ani. Se vorbea acolo despre niște misiuni de cercetare. La acea vreme una dintre marile necunoscute era reprezentată de fața îndepărtată a Lunii. Nimeni nu știa cum arată. Așa că ei au decis să realizeze o hartă radar a feței îndepărtate a Lunii. În zborul următor au aselenizat. Mă uitam cu uimire la toate acestea. Pentru mine a fost ceva cu totul remarcabil.” Câțiva ani mai târziu ajungerea la NASA a fost pentru el ”ca și cum tot ceea ce citeai în copilărie despre oamenii care plecau de pe Pământ începea să devină realitate”.

Cum a ajuns la NASA? În cartea lui Billy Watkins, ”Apollo Moon Missions: The Unsung Heroes”, Bales povestește: ”NASA căuta să explice studenților în ce constă programul spațial. Așa că au luat o decizie foarte bună: au angajat între 400 și 500 de studenți în inginerie pentru stagii de vară, numai pentru ca ei să își arunce o privire la cele ce urmează să se întâmple [la NASA].” Apoi continuă: ”Am ajuns acolo în 1964 și am fost pus să fac tot soiul de lucruri. Trasam grafice, scriam rapoarte scurte, orice lucru pe care îl putea face un student. Nu era ceva foarte important”.

În ciuda tinereții sale, la numai trei luni după ce a ajuns la NASA, a fost numit controlor de zbor de rezervă pentru misiunile Gemini 3 și Gemini 4. La douăzeci de luni după angajare a devenit controlor pentru ghidarea zborului (guidance officer) pentru misiunile Gemini 11 și Gemini 12. Aceeași calitate a avut-o și pentru misiunile Apollo 7 și Apollo 10.

Jack Garman, consultantul controlorilor de zbor

Jack Garman s-a născut pe 11 septembrie 1944. Într-un interviu pentru NASA Oral History el se declară a fi ”Un copil Sputnik”. Urmează cursurile Universități Michigan obţinând o diplomă în inginerie fizică, specializarea calculatoare. În același interviu Garman își amintește că: ”În timpul colegiului programul Gemini se încheia. Am urmat colegiul între anii 1962 și 1966, și în acea vreme am citit o sumedenie de articole despre programul spațial, de care mă simțeam atras din ce în ce mai tare. Îmi amintesc că în ultimul an de școală, în vremea în care îmi căutam de lucru și am început să dau interviuri pentru angajare, aproape trei din patru dintre ele aveau legătură cu programul spațial”. Garman trăia în acea vreme frumos de romantică, în care foarte mulți tineri visau să fie implicați în programe spațiale îndrăznețe.

”Când am ajuns la NASA, slujba pentru care mă angajasem nu exista.”, își amintește Garman. ”Cei pentru care urma să lucrez, Divizia pentru Planificare și Analiză a Misiunii (Mission Planning and Analysis Division, MPAD) utilizau un calculator hibrid. Pe vremea aceea calculatoarele nu erau tocmai rapide. Încă mai existau calculatoare analogice, în care condensatoare și alte componente electronice pasive erau folosite pentru rezolvarea unor ecuații matematice. Calculatorul hibrid  folosit era parțial digital și parțial analog și era folosit de NASA pentru a rezolva multe probleme.”

În cele din urmă Garman ajunge să supervizeze și să testeze Calculatorul de Navigație Apollo (Apollo Guidance Computer).

Era ceva complet nou, nu numai pentru tânărul inginer. Garman: ”Dezvoltarea de software era la începuturi la jumătatea anilor șaizeci. Nu se întâmplaseră multe lucruri până atunci. Noțiuni cum ar fi module, subrutine și orice formă de abstractizare, care sunt astăzi familiare programatorilor, nu existau decât sub forma unor concepte îndepărtate. Toată programarea se făcea la nivel de zero și unu, folosind un limbaj de asamblare. Pentru noi limbajul de asamblare era ceva foarte modern ca și ideea de a avea un calculator care să traducă cuvinte semi-englezești într-un șir de zero și unu pe care un alt calculator să îl înțeleagă.”

Toate erau la început, totul trebuia descoperit, inventat și testat. Numai așa, pentru a vă face o idee, pot să vă spun că memoria calculatoarelor folosite în misiunile Apollo, constau dintr-un soi de plasă din fire în nodurile căreia se aflau niște mici inele de ferită.

Datorită implicării sale în dezvoltarea și testarea calculatoarelor de navigație folosite în misiunile Apollo, Garman a fost însărcinat să devină consilier pentru controlorii de zbor ai misiunilor Apollo. Cu numai câteva luni înainte de demararea misiunii Apollo 11 el sugerează realizarea unui simulări, pentru a vedea cum reacționează controlorii de zbor în cazul apariției unor coduri de eroare ale calculatoarelor de navigație.

Acestea fiind scrise, putem să ne continuăm povestea. Veți vedea cum cei trei tineri, despre care v-am povestit până acum, au salvat misiunea Apollo.

Un calculator suprasolicitat

În ziua de 5 iulie 1968, cu numai 11 zile înainte de lansarea misiunii Apollo 11, a fost organizată simularea propusă de către Garman. Gene Kranz, în cartea sa, ”Failure is not a option”, și amintește astfel atmosfera din acea zi: ”Simularea finală de dinaintea misiunii era ca o ceremonie de absolvire, mai puțin faptul că, în loc să plecăm în lume pentru a ne căuta de lucru, noi ne pregăteam pentru asolizarea unui american pe Lună.”

La trei minute după începerea simulării aselenizării, Dick Koos, cel care supraveghea simularea, rostește vesel: ”Ok băieți, să vedem ce știți despre alarmele calculatorului!” Imediat au început să se simuleze diferite alarme.

Gene Kranz: ”Steve Bales, GUIDO [, controlorul pentru ghidarea zborului], era cumplit de ocupat. Până acum se descurcase bine, dar succesul lui se apropia de sfârșit. Steve era responsabil de calculatorul Modulului Lunar. El trebuia să se asigure că are datele corecte și că funcțiile de ghidare, navigație și control erau executate corect pe timpul aselenizării. La câteva secunde după ce Coos a început să introducă alarme în sistem, Steve a văzut afișat pe monitorul său alarma 1201, care indica restartarea calculatorului. Era pentru prima oară când vedea acest cod de eroare în timpul unei simulări. […] Pe masa lui Bales se afla un manual albastru în care se găsea dicționarul manualului software-ului Modulului Lunar. A căutat cu iuțeală și a găsit «1201- Executive overflow – no vacant areas». Calculatorul era suprasolicitat. Calculatorul Modulului Lunar nu mai putea să execute toate instrucțiunile. Bales nu avea nici o procedură pentru această alarmă. Totul  părea a funcționa foarte bine, iar alarma nu își avea sens.”

Bales a luat legătura cu Jack Garman, consultantul expert în software, cerându-i o soluție. Răspunsul acestuia nu i-a fost de mare ajutor: ”Este o alarmă de salvare (bailout). Dintr-un anume motiv calculatorul este afurisit de solicitat și nu mai are timp să își facă treaba.”  Steve Bales se afla într-o situație extrem de dificilă. Avea de luat în foarte scurt timp o decizie de o importanță capitală. În cele din urmă decide abandonarea aselenizării.

A urmat o analiză furtunoasă a evenimentelor de pe timpul simulării, cele care au dus la abandonarea misiunii. Dick Koos la apostrofat pe Bales: ”Ai încălcat o regulă fundamentală a Centrului de Control al Misiunii. Aveai nevoie să ai două indicii mai înainte de solicita abandonarea misiunii. Tu ai abandonat-o când aveai numai unul!” Lucrurile stăteau foarte rău pentru tânărul Bales, dar nu s-a dat bătut. A analizat mai bine cele întâmplate, a discutat cu Garman și, în cele din urmă în lista lui de proceduri a mai adăugat una. ”Item 11, coborârea trebuie abandonată în cazul în care apar alarmele 105, 214, 430, 607, 1103, 1107, 1204, 1206, 1302, 1501 și 1502.” În lista de alarme care ar duce la abandonarea coborârii nu figurau alarmele 1201 și 1202.

Pe 16 iulie 1969, decola racheta Saturn V. Ea purta în vârful său, într-o capsulă, pe Armstrong, Aldrin și Collins. Pe 20 iulie, la ora 17:44:00 UTC, Modulul Lunar, Eagle, se decupla de Modulul de Comandă, Columbia, și începea drumul către suprafața lunară.

Bales stă încordat în fața consolei, urmărind parametri traiectoriei Modulului Lunar. Imediat remarcă o problemă: ”S-a depășit componenta radială a vitezei. Suntem aproape de limita de abandonare. Mai așteptăm și, dacă nu va crește, cred că putem merge mai departe.” Kranz: ”Bales era îngrijorat de apariția unei erori a sistemului de navigație, care ar afecta traiectoria pe parcursul coborârii, ceea ce ar fi putut duce la abandonarea aselenizării.” Din fericire, Bales reușește să corecteze eroare și coborârea poate continua.

Apoi Aldrin anunță că se confruntă cu alarma 1202. Toată lumea de la Centrul de Control al Zborului este cu sufletul la gură. Bales trebuie să ia o decizie rapidă. Bales: ”Se poate merge mai departe. Dacă nu reapare alarma, se poate merge mai departe.”

La circa 1.000 m altitudine, Aldrin raportează o nouă alarmă, de data asta este 1201, cu care Bales se confruntase cu câteva zile mai devreme. Din nou Bales reacţionează rapid: ”Mergeți mai departe… e de același tip… mergeți mai departe.”

Ignorând alarmele, la recomandarea lui Bales, Modulul Lunar, Eagle, aseleniza cu succes pe 16 iulie 1969, la ora 20:17:40 UTC.

Încheiere

Ar fi mult mai multe de spus despre personajele despre care v-am povestit acum. Povestea lor este mult mai fascinantă și nu poate fi cuprinsă doar în câteva pagini. Dar sper că am reușit să vă zugrăvesc atmosfera entuziastă a acelor vremuri, în care omenirea bătea la ușa spațiului cosmic. Așa cum spunea Nichita Stănescu, ”Alunizarea a fost aproape un act petrecut în vis. […] Putem spune cu mâna pe inimă că niciodată cuvântul vis nu a răsunat mai maiestuos decât acum”.

Cristian Român