Omul de știință are, fără excepție, o perspectivă asupra întregului. Mai pe românește, el nu judecă prezentul în care se află ca pe o simplă realitate imediată, fără cauze și consecințe, ci vede marea schemă a lucrurilor. El înțelege că orice acțiune din prezent va avea un impact înzecit într-un viitor nu chiar atât de depărtat. De exemplu, un profesor bun știe că înaintea lui nu stau în bănci simpli copii cărora trebuie să le predea ceva ca să scape cât mai repede de treabă, pentru ca apoi ambele părți să poată merge curând acasă. El este conștient de faptul că, în spatele băncilor, cu ochi mari și curioși și de obicei zâmbete senine, sunt cei care formează noua fundație a societății. Cei care țin viitorul între două degete și care, la rândul lor, vor prelua rolul de mentor pentru generațiile care urmează. Pentru că iată, acesta este mecanismul prin care orice tip de evoluție este posibil și, din păcate, ca orice tip de mecanism, performanța lui depinde de cea a pieselor care îl compun. Există un singur efect fundamental: orice piesă care ia contact direct cu o alta defectuoasă va purta, mai mult sau mai puțin, același defect.
Am ales o introducere inedită pentru un articol dintr-o revistă de știință. Este, cum să-i spun, imprecisă, evazivă. Ei bine, nu-mi imaginam un alt început de text mai bun pentru subiectul delicat pe care am ales să îl abordez astăzi. Dar iată, fiecare zi petrecută în România îmi reamintește că avem nevoie de un asemenea strigăt de ajutor. Și nu, nu trebuie nicidecum strigat peste mări și țări, și nici nu insinuez că opinia pe care mi-o voi expune în rândurile care urmează este a fiecărui elev român. Tot ce fac eu este să-mi șoptesc gândurile, nimic mai mult. Însă dragi cititori, atâta timp cât o voce există, și de-ar fi a unui întreg popor sau a unei adolescente, chiar ea zbierată în toate colțurile lumii sau îngânată mai mult la colțul unor buze, ei bine, ea trebuie, trebuie, trebuie luată în considerare.
În acest articol mi-am propus să creez un portret al unui profesor perfect. Al unui profesor la care să tremur la oră, care să-mi fie mentor și care să mă inspire să alerg la oră în căutare de răspunsuri. Fiecare an școlar din România mi-a dăruit măcar un asemenea profesor și nu există destule cuvinte în masa vocabularului românesc ca să mulțumesc pentru un asemenea dar. Însă în America, ei bine, acolo fiecare profesor era așa. Și am stat îndelung în România în cei zece ani de școală pe care i-am petrecut în țara mea natală pentru a analiza care anume din calitățile unui profesor îl făceau respectat și iubit de către elevi. Și iată, ajunsă în America, am observat că fiecare dintre profesori respecta caracterizarea mea. Despre ce anume vorbesc? Ei bine, să o luăm cu începutul.
Trebuie neapărat să reiterez comparația din introducere, de data această pe larg. O țară este un mecanism complex, cu roți dințate. Aceste roți dințate își transmit reciproc mișcarea, pentru ca întreg angrenajul să funcționeze. Fiecare dintre noi, de la casier până la președinte, este parte din acest mecanism, și dacă fiecare dintre piese se învârte, uite cum tot mecanismul este perfect. Da, sigur, câteodată se mai strică vreo piesă, alta mai ruginește și dintr-o dată încetinește, dar, pentru că mare parte dintre acestea își respectă funcția, nu se întâmplă nimic pe plan macrocosmic, adică al întregului mecanism. Toate piesele acestea sunt conștiente de rolul mic, dar important pe care îl au și merg înainte, mândre fiind de mecanismul lor. Acesta este scenariul perfect, valabil într-o țară dezvoltată și, cred eu, și în America.
Ce se întâmplă în România? Ei bine, aici piesele nu funcționează și dau vina pe întreg mecanismul. Îl urăsc, mai bine zis. Și-ar dori cu ardoare să fie în altul. Iar câteva piese mai mici, care încă vor să se învârtă, evident că la început săvârșesc un efort amețitor, în speranța că vor reuși ele singure să dea drumul din nou la mecanism, însă după o vreme de stagnare renunță și ele. Desigur, ca să funcționeze lucrurile, piesele trebuie să înceteze să mai dea vina pe mecanism și să înceapă din nou să funcționeze, măcar majoritatea lor. Ei bine, eu cred că prea mulți profesori din România pur și simplu nu înțeleg acest lucru. Câteodată mă uit așa timidă în jur, eu, o simplă fată visătoare și cu mari speranțe, și nu reușesc să îmi dau seama cum toți acești oameni din ministere și inspectorate și licee prestigioase pur și simplu nu înțeleg că rolul lor în funcțiile grandioase pe care le au este de fapt unul foarte simplu: să ne ajute pe noi, generația tânără, să dispunem de toate instrumentele de care avem nevoie astfel încât, în calitate de adulți, să luăm decizii eficiente și să ducem țara mai departe. Atât.
Da, sigur, respect din toată inima parcursul dificil și anevoios al persoanelor în funcții menționate mai sus, iar eu, o adolescentă, sunt conștientă că nu mă ridic nici măcar la degetul lor mic. Și nu, nu spun aceste cuvinte cu nici măcar un strop de ironie. Până la urmă îmi doresc să urmez și eu acest parcurs, mai mult sau mai puțin. Însă până la urmă nu acesta este rolul lor? Nu e de ajuns? Atunci de ce parcă ne-ar încurca în loc să ne ajute? De ce încearcă cu tot dinadinsul parcă să ne transforme lupta într-una mai grea și nici de cum mai ușoară? De ce, de ce, de ce?
Și de aici vin foarte multe consecințe. Uite, o mare calitate care caracterizează profesorii din America este faptul că toți creează la ora lor un mediu sigur în care poți greși. Acest lucru este realizat în mai multe moduri: în timpul orei de curs ești încurajat să pui întrebări, să nu știi și să descoperi. De asemenea, toți profesorii rămân aproximativ două ore în fiecare zi după terminarea programului pentru a le răspunde la întrebări elevilor. Niciodată în tot anul meu școlar petrecut acolo nu am văzut o sală de clasă goală la o oră chiar după terminarea programului. Și desigur că, în afară de întrebări cu privire la materia în sine, elevii veneau și pentru a-și satisface tot felul de curiozități pe care le descoperiseră arbitrar despre subiectul studiat. Era de asemenea încurajat ceva ce se numește “test corrections”. Adică, în momentul în care greșeai ceva la un test, erai invitat după ore pentru a înțelege ce ai greșit și a corecta. Profesorul are răbdare să explice fiecărui elev toate exercițiile pe care le-a greșit, astfel încât la final, toți elevii știu tot. Dacă tot testul este corectat, elevului i se poate mări nota cu un punct. Elevii nu sunt “scoși la tablă” dacă nu se oferă și nici nu este nevoie de acest lucru, având în vedere că mai toți se oferă de unii singuri să răspundă.
Când învață, un elev trebuie să se simtă ca acasă. Altfel nu se poate. Dacă nu i se creează elevului un sentiment de siguranță la ore, cum o să asocieze cunoașterea cu ceva bun? Poate așa se explică de ce atâția elevi români urăsc școala. Sunt momente în care mă duc la un profesor împreună cu o colegă să punem o întrebare, noi fiind entuziasmate de vreo problemă pe care am văzut-o pe youtube, și suntem trimise la loc în bancă. Altele, în care am colegi care sunt jigniți în fața clasei, li se spune că nu au ce căuta în clasa în care se află. Știu oameni care au început să plângă după ore după ce li s-a pus o notă de trei pentru că au greșit o dată.
În clasele de gimnaziu am fost certată pentru că nu m-am calificat la faza următoare a vreunei olimpiade. Profesorii țipă dacă greșești. Te scot la tablă să vadă tot universul că ai greșit. La ce se gândesc acești profesori când fac aceste lucruri? Sigur nu la binele elevului. Stau și mă gândesc ce lucru delicat este parcursul unui copil prin școală și cum tot ce vede în jur are un impact uriaș asupra adultului în care va crește: un profesor nepotrivit la matematică îl poate determina să urască matematica pentru întreaga lui viață. Păi noi ar trebui să verificăm o persoană de o sută de ori până să o punem în funcția de profesor, să fim atenți la ceea ce gândește fiecare elev cu privire la performanța lui. Pentru că toți ne prefacem că opinia noastră, a celor mici, este complet insignifiantă, însă ocolim un mare adevăr pe care toți îl știm: performanța și atitudinea reale ale unui profesor nu o știu nici cei de la inspectorat, nici directorul unei instituții de învățământ, nici colegii de cancelarie, ci noi, elevii.
O altă mare problemă cu privire la profesorii din România mi se pare că este zidul insurmontabil dintre ei și elevii cărora le predau. Oamenii sunt mișcați de emoția pe care o ghicesc în sufletul altora. Și dacă un profesor iubește ceea ce a ales să predea, de ce trebuie să vorbească robotic, astfel încât noi elevii să nu distingem din monologul lui nimic mai mult decât o înregistrare de carte? Revin la școala perfectă imaginată de Noica, pe care l-am mai citat cu lacrimi de emoție de o sută de ori până acum și pe care îl voi mai cita tot pe atât de acum înainte. În a sa carte “Jurnal filozofic”, descrie cum a găsit un motto pentru școala sa într-o vorbă a lui Leon Bloy: “Nu se știe cine dă și cine primește.” Dragi profesori, fiți prietenii elevilor voștri. Învățați de la ei tot pe atât cât învață ei de la voi. Da, s-a mai auzit vorba asta probabil de o sută de ori numai azi pe la televiziune, însă doamne, cât de adevărată e.
Îmi aduc aminte cum îi explicam în fiecare zi profesorului de matematică din America ce mai citisem eu cu o zi înainte din Kant și îmi punea întrebări cu o curiozitate superlativă, mărturisind că nu studiase niciodată ceea ce îi explicam eu. La o festivitate, profesorul de chimie a învățat să cânte “Nebun de alb” la chitară ca să nu fie nevoie să cânt singură în fața școlii. Mai ales acum că m-am întors la liceul din România, mă emoționează atât de tare să mă gândesc că deși nu știam nimic despre sistemul lor de învățământ și urma să plec acasă un an mai târziu, profesorii din America au făcut tot ce le-a stat în putință să mă ajute pe mine, o străină, și să mă încurajeze să mă simt acasă. Desigur, aș fi nerecunoscătoare să uit profesorii din România care au avut același rol formator și pentru care simt o asemenea afecțiune de parcă ar fi proprii mei părinți. Însă mi-aș dori să nu mă consider norocoasă pentru că am avut parte de profesorii care îmi sunt mentori, ci aceasta să fie normalitatea. Mi-aș dori ca fiecare să aibă aceeași șansă la a avea profesori care să îi inspire, fie că sunt din București sau trăiesc într-un sat din Călărași.
Sper dragi cititori că veți ierta o adolescentă visătoare dacă a vorbit prea aprig. E un simplu strigăt către sistemul de învățământ românesc. Am spus cuvinte multe, nu știu dacă prost sau bine, însă important este că le-am spus. Și ca întotdeauna, pentru că sunt o mare optimistă, închei la fel, prin a vă reaminti că, pentru a face un elev să își dorească să învețe și să vină la școală, din cei cincisprezece (sau pe acolo) profesori pe care îi are un elev într-un an, este nevoie de unul singur care să îi fie mentor. Pentru că o fărâmă de bine răscumpără o imensitate de rău.
