S-a vorbit atât de mult despre inteligența și forța creativă a speciei umane încât aceste atribute au devenit un veritabil laitmotiv atunci când ne autocaracterizăm și ne argumentăm pretențiile de, spre exemplu, a coloniza spațiul cosmic atunci când planeta va deveni prea săracă și prea neîncăpătoare pentru a ne mai susține.
S-a vorbit atât de mult despre superioritatea speciei noastre încât chiar și prin religiile oficiale ni se spune că Pământul ne-a fost hărăzit pentru a îl stăpâni. Uităm adeseori că a existat, și încă există, o latură a noastră întunecată, o latură care, nu mai puțin decât inteligența, creativitatea și curiozitatea, ne-a ajutat să devenim ceea ce suntem astăzi.
Să ne imaginăm pentru câteva minute că ultimii 120-125.000 de ani au fost înregistrați, asemenea unui film, și că putem derula înainte și înapoi, după cum poftim, această proiecție. Să ne imaginăm acum că punem stop prezentului și începem să privim în sens invers.
Filmul nostru se derulează spre înapoi și fiecare secundă care trece ne arată cum ar fi arătat Pământul fără ultimele noastre acțiuni și cum existența noastră este înlăturată treptat. Este o propunere care, mărturisesc, mi-a fost inspirată de lectura unui volum de excepție, intitulat „Lumea fără noi”, volum publicat în anul 2007 în Statele Unite ale Americii și semnat de Alan Weisman, profesor în cadrul Northwestern University din Chicago, Illinois.
Ei bine, cu fiecare minut care trece, o suprafață egală cu cea a două terenuri de fotbal este reîmpădurită. Într-un singur an, pădurile vor recâștiga un teren echivalent cu aproximativ un sfert din teritoriul României. Va fi nevoie de doar un secol, un secol și jumătate – doar atât – pentru a recupera tot ceea ce s-a pierdut din acest punct de vedere. Și nu este decât începutul.
Megaorașele planetei se restrâng asemenea unei maree de beton. Rapid, ele devin orașe, apoi sate, apoi mici comunități. În locul lor apar, asemenea unor oaze, suprafețe uriașe de teren nealterat de activitatea umană. Dispar barajele de pe râuri și fluvii, iar apele acestora se curăță simțitor de tot ceea ce le-a poluat în urma acțiunilor noastre. Mările și oceanele sunt curățate de epavele vaselor, submarinelor și avioanelor care au ajuns acolo dintr-un motiv sau altul. Cablurile submarine se fac și ele nevăzute. Insulele de gunoi plutitor dispar ca și cum nu ar fi existat niciodată, iar stratul de ozon este refăcut în totalitate.
Rămășițele celor circa 110 miliarde de oameni care au trăit vreodată sunt îndepărtate din pământ. În locul lor, toți combustibilii fosili, pietrele prețioase, metalele, cărbunele și orice altă resursă a fost extrasă din adâncuri se întoarce acolo unde a fost odinioară. Sute de mii de tone de poluanți sunt extrase din atmosferă, iar aerul respirabil devine incredibil de curat. Incredibil, după standardele de azi.
Într-un final, ajungem la începutul filmului nostru, perioada de timp de acum 120-125.000 de ani. Un grăunte de nisip din cei circa 4,5 miliarde de ani ai planetei noastre, suficient însă să înlăturăm cea mai mare parte a impactului nostru asupra Terrei. Cum ar fi arătat Pământul atunci?
Trebuie spus că acum 120-125.000 de ani ne aflăm în acea perioadă geologică cunoscută sub numele de Eemian. O perioadă interglaciară, asemenea Holocenului în care ne aflăm de aproximativ 11.400 de ani, marcată însă de temperaturi globale cu până la 2 grade mai ridicate decât azi. Ne aflăm într-o lume caldă și verde, cu păduri de foioase care urcau până aproape de Cercul Arctic și în care nivelul mărilor și oceanelor era simțitor mai ridicat decât azi.
Este o lume în care Homo sapiens, pe atunci doar o populație restrânsă din estul Africii, începe să benefizieze pentru prima dată de aceste avantaje ale climei. Este pentru prima dată când încercăm, noi ca specie, să părăsim Africa. Strămoșii noștri ajung până în Orientul Mijlociu de azi, o lume mult schimbată față de ceea ce este în prezent. Datele pe care le avem în acest moment nu ne permit să știm dacă am și trecut această graniță și ne-am aventurat către Asia sau dacă am așteptat aproape încă 60.000 de ani pentru a face acest pas major.
Dar nu suntem singuri. Pe Pământ există și alți oameni. Specii diferite sau subpecii ale noastre. Acolo, în Orientul Mijlociu îi întâlnim pe Neanderthalieni, oameni a căror cultură materială, cel puțin în acel moment, era similară celei a strămoșilor noștri africani. Și tot atunci are loc contactul care ne-a adus aproape 4% din ADN-ul acelor oameni astăzi dispăruți.
În sudul Asiei exista Homo erectus, cel care avea să dispară ulterior, concomitent cu Neanderthalienii. Denisovanii se perindau din Siberia și până în Oceania, iar datele genetice recente ne arată că încă o specie, una complet necunoscută, se afla în același areal. Hobbiții, posibili descendeți ai lui Homo erectus, trăiau în ceea ce astăzi este Sumatra. Foarte posibil, în Africa, pe lângă noi și subspecia Homo sapiens idaltu, să fi existat și alți oameni care arătau diferit de Homo sapiens.
Pe toată întinderea planetei, turme uriașe de erbivore își duceau traiul netulburate de activitatea umană. Mamuții lânoși cutreierau zonele nordice ale Terrei, caii încă străbăteau preriile americane alături de bizoni. Hipopotamii se scăldau în Rin și pe Tamisa, în timp ce în toată Europa întâlnim, ca un singur exemplu, lei și leoparzi masivi. Într-un cuvânt, megafauna. Cu siguranță numărul urșilor, al lupilor sau al felinelor era și el cu mult mai mare decât azi. Peștii și mamiferele marine stăpâneau oceanele. Alături de ei, rechinii care azi sunt uciși în număr de aproximativ 100 de milioane anual, întregeau un ecosistem aflat în deplin echilibru.
Și brusc, fără niciun avertisment, acum circa 100.000 de ani, totul se schimbă. Mai precis, noi, Homo sapiens sapiens, ne schimbăm. Iar odată cu noi toată lumea se va schimba. Acum 100 de milenii, strămoșii noștri adoptă un comportament similar celui de azi.
Cumva, ei ies din echilibrul naturii și, dintr‑o dată, se găsesc într-un veritabil conflict cu aceasta. Asemenea unui nor de lăcuste, Homo sapiens ocupă întreaga planetă. Dacă acum 125.000 de ani strămoșii noștri ajunseseră în Orientul Mijlociu, ei bine, acum 60.000 de ani ei se regăsesc, cu certitudine, în Asia. Acum 45.000 de ani pătrund în Australia, în timp ce acum aproximativ 43.000 de ani intră în Europa, sanctuarul neanderthalienilor.
În urmă cu circa 30.000 de ani America de Nord începe să fie colonizată via Siberia, în timp ce America de Sud, cunoaște primii prădători umani, sosiți probabil din Africa. Ultimele refugii, așa cum a fost Noua Zeelandă, au fost cucerite acum abia 700 de ani. Iar comparația cu un roi de lăcuste nu este deloc întâmplătoare.
Absolut fiecare loc atins de Homo sapiens sapiens este urmat de distrugeri masive și de extincții în masă ale speciilor vii, în special megafauna. În primul rând pentru că oamenii aduc cu ei, deliberat, cel puțin în ultimii 12.000-30.000 de ani, specii domestice străine de noile locuri, iar introducerea speciilor invazive în habitate extrem de fragile echivalează cu un dezastru. Inconștient, oamenii aduc cu ei și specii nedorite. Cel mai bun exemplu în acest sens sunt șoarecii și șobolanii. Odată introduse într-un mediu nou, aceste rozătoare vor condamna la moarte absolut toate creaturile care își fac cuibul pe sol sau în locuri în care ele pot ajunge. Iar asta nu e tot.
Oamenii sunt, la rândul lor, prădători de top. Cei mai eficienți pe care i-a văzut planeta. Numeroase specii au dispărut acolo unde au apărut oamenii, iar noi suntem arătați acuzator ca principală cauză a extincției acestora. Este adevărat că nu există un consens asupra motivelor dispariției megafaunei sau a altor reprezentanți ai speciilor vii, însă coincidența este prea mare ca să nu fie luată în seamă.
Concludent este exemplul Americii de Nord, un continent pe care diversitatea speciilor vii o întrecea pe cea din Parcul Național Serengeti de azi. Într‑un interval incredibil de scurt, de la sosirea semenilor noștri, marii giganți americani, mamuții, mastodonții, leneșii uriași, cămilele, caii, felinele cu colți pumnal sau urșii cu bot scurt, dispar pentru totdeauna.
Peste toate acestea, acolo unde ajunge Homo sapiens, dispar și celelalte specii de oameni. Denisovanii, Homo erectus și Hobbiții se sting în Asia într-un interval relativ scurt după sosirea noastră. Refugiați undeva în Gibraltar, acum circa 28.000 de ani, se sting și ultimii Neanderthalieni. Pe Pământ rămâne o singură specie umană, noi, iar de atunci nu ne-a rămas decât să ne luptăm între noi.
O statistică realizată în urmă cu circa cinci ani arăta că în ultimii 4.000 de ani nu au existat decât 200 de ani de pace, două secole în care, undeva pe Terra, să nu existe un conflict între oameni. Chiar și așa însă, specia umană prosperă. Dacă acum patru milenii, pentru că tot pomenisem acest interval de timp, numărul oamenilor se estima în zeci de milioane, undeva la începutul secolului al XVIII-lea eram deja 600 de milioane.
Astăzi suntem peste 7 miliarde, iar numărul nostru crește cu 220.000 de noi indivizi în fiecare zi. Odată cu noi crește și numărul animalelor de care avem nevoie pentru a supraviețui. Conform unui raport publicat de ONU, pe Terra există 1,4 miliarde de vite, peste un miliard de oi și tot atâția porci. Numărul păsărilor de curte era estimat la 19 miliarde, aproape trei păsări pentru fiecare locuitor al planetei.
Iar astfel de animale au nevoie de hrană, hrană pe care nu o putem obține decât modificând terenurile odată sălbatice. Activitățile agricole și terenurile aferente acestora, obținute adesea prin arderea pădurilor, au modificat aproape pretutindeni aspectul planetei. Vegetația naturală a fost înlocuită, estimându-se că peste 50% din suprafața terestră a fost remodelată într-un fel sau altul de oameni.
Dintre culturile de cereale, cele de orez au avut cel mai mare impact asupra mediului. Ecosisteme întregi au fost distruse, forme de relief aplatizate, pentru a se crea astfel de culturi. În prezent, aproape că nicăieri pe această planetă nu mai poți întâlni locuri care să nu fi fost alterate de oameni. Aproape că nicăieri în lume nu mai poți afla o pădure în care există arbori uriași care s-au prăbușit și zac la pământ, devenind hrană păntru noile lăstare.
Direct proporțional cu numărul nostru, a crescut și cererea de energie. Astăzi, consumăm de 16 ori mai multă energie decât la începutul secolului al XX-lea. Din 1870 și până în prezent, aproximativ 944 de miliarde de barili (135 de miliarde de tone, dacă preferați) de petrol au fost extrași din subsolul Terrei. Numai în anul 2011, SUA a anunțat că a extras o cantitate de un miliard de tone de cărbune. Vi se pare mult? În același an, China a extras de trei ori mai mult.
Peste toate, baraje uriașe au zăgăzuit apele de pretutindeni, distrugând ecosisteme vechi de mii, poate sute de mii de ani. Și pentru că pomenim despre ape, să nu uităm ceea ce s-a întâmplat cu mările și oceanele. În cea mai mare parte, le-am golit. Statisticile ONU arată că flotele de pescuit depun un efort de 17 ori mai mare decât în 1880 pentru a strânge aceeași cantitate de pește. Rapoartele la zi arată că majoritatea locurilor tradiționale de pescuit sunt supraexploatate.
Vânătoarea balenelor a schimbat și ea, dincolo de puterea de a o mai recunoaște, fața oceanelor. Cele mai multe specii de balene au fost duse în pragul dispariției în secolul XX, iar majoritatea nu și-au revenit nici azi, în ciuda restricțiilor la vânătoare. Un studiu publicat recent în revista Science arată că estimările Comisiei Internaționale de Pescuit au fost eronate. Odinioară existau, numai din specia balenelor cu cocoașă, cel puțin 1,5 milioane de exemplare, și nu 100.000 cum se susținuse. Aceeași situație se regăsește și în cazul celorlalte specii de balene sau al cașaloților.
Vi se pare deja prea mult? Nici măcar nu am pomenit de climă. Deja din 2013, nivelul dioxidului de carbon din atmosfera terestră a atins un maxim de 400 de părți per milion. Era pentru prima dată, în milioane sau zeci de milioane de ani, când se atingea un asemenea nivel. În urmă cu 125.000 de ani acesta era de doar 275 de părți per milion.
Iar dacă vă întrebați de unde vin aceste modificări, ei bine, nu este niciun secret. Creșterea ni se datorează în cea mai mare parte. Parțial, nivelul dioxidului de carbon din amosferă a crescut în urma arderii inconștiente a combustibililor fosili. Apoi, ca și cum nu era de ajuns, am tăiat mare parte dintre pădurile Terrei, cele care acționau ca un burete ce absorbea dioxidul de carbon.
Iar ceea ce va veni este și mai rău. Veritabile bombe cu ceas stau gata să fie detonate de către încălzirea globală. Este vorba de cantitățile de-a dreptul uriașe de metan din permafrostul canadian și siberian, un gaz cu efect de seră pe lângă care banalul CO2 pare o simplă adiere de primăvară. Iar impactul acestor schimbări climatice majore și accelerate este vizibil, în cel mai clar mod, în situația calotelor glaciare și a ghețarilor.
De-a lungul întregii planete, ghețarii se reduc cu repeziciune sau dispar definitiv. Centrul Național „Snow and Ice” de la Universitatea din Colorado ține evidența a peste 130.000 de ghețari din toată lumea. Rapoartele actualizate lunar arată că unii dintre ei, paradoxal, cresc, în timp ce alții se reduc. Însă ceea ce puțini știu este că pentru fiecare ghețar care crește, cel puțin zece se reduc sau dispar.
Numai în Parcul Național Glaciar din Montana, SUA, din cei 150 de ghețari care puteau fi vizitați la începutul secolului XX, azi mai există circa 30. În Bolivia, ghețarul Chacaltaya, locul în care se afla ski-liftul situat la cea mai mare altitudine din lume, a dispărut deja. Calotele glaciare arctice și antarctice se fragmentează văzând cu ochii. De exemplu, în iulie 2014 un aisberg cu o suprafață egală cu cea a New-York-ului s-a desprins de Antarctica, iar alții de dimensiuni mai mici apar deja cu regularitate.
PUNCT ȘI DE LA CAPĂT
Derulând filmul nostru ipotetic înapoi, toate aceste schimbări vor dispărea, iar lumea care se va ivi va fi una primordială, neatinsă de influența noastră negativă. Dar vă propun să mergem și mai departe. Să înlăturăm total prezența lui Homo sapiens. Hai să ne imaginăm că specia noastră a dispărut undeva acum 125.000 de ani. Poate din cauza unui virus letal care a atacat mărunta populație umană din estul Africii sau poate din cauza unui cataclism natural așa cum a fost supervulcanul Toba din Sumatra, de acum 74.000 de ani.
Nici nu mai contează. Pur și simplu, noi nu mai existăm, iar din acest punct începem să derulăm din nou înainte. Cum va arăta lumea noastră? Pentru unele dintre aspectele prezentate, răspunsul pare evident. Lumea va arăta ca acum 125.000 de ani. Un ecosistem nealterat, cu păduri nesfârșite, savane și alte biosisteme care au evoluat de-a lungul timpului. Fără orașe, fără străzi, fără baraje și poluare.
Virginal. Pământul ar fi cutreierat încă de megafaună, de turme uriașe de erbivore și de carnivore ce vor avea hrană din belșug. Însă nu este o lume care să reziste la nesfârșit. Ipotetic, dacă înlăturăm efectele lui Homo sapiens asupra planetei și a climei, azi vom avea calote glaciare cu mult mai extinse. Zonele de tundră vor fi și ele extrem de întinse. Pădurile boreale se vor restrânge, iar ghețarii vor ocupa o parte importantă din emisfera nordică. Pe scurt, ne vom afla în pragul unei noi perioade glaciare, iar asta înseamnă schimbări dramatice.
Dar asta este doar o ipoteză. Să nu uităm, acum 125.000 de ani existau cel puțin cinci alte specii de oameni pe Terra. Fără influența noastră nocivă, foarte probabil că unele dintre ele ar fi continuat să existe până astăzi. Neanderthalienii, Denisovanii, Homo erectus sau, de ce nu, una dintre acele specii despre care nu știm încă absolut nimic. Va deveni această specie una dominantă, așa cum am făcut-o noi? Ne vor călca acei alți oameni pe urme? Este oare acesta prețul pe care Terra îl va plăti ca o consecință a evoluției inteligenței?
Din acest moment, lucrurile nu pot intra decât pe făgașul purei imaginații. Există o părere interesantă, aceea a evoluției convergente, o părere care susține că dacă noi nu am fi ajuns în acest punct, alții ar fi făcut-o. Ar fi fost în continuare o selecție naturală a speciilor vii inteligente de a se dezvolta asemenea lui Homo sapiens. Și astfel vor fi apărut oameni cu un creier masiv, cu limbaj, cu gândire abstractă. Mai devreme sau mai târziu, se va fi ajuns în același punct. Evident, nu vor fi fost schimbări identice, există multe necunoscute în această ecuație, poate chiar ar fi durat mult mai mult ca să se ajungă aici.
Concluzia? Poate că toate lucrurile pentru care ne blamăm și suntem blamați astăzi s-ar fi întâmplat oricum. Este posibil ca acest proces să fi fost unul inevitabil. Să îl înlăturăm pe Homo sapiens, să reîmpădurim planeta și să reumplem uscatul și oceanele cu viață sălbatică. Ce anume ne va garanta că în 100.000 de ani, poate mai mult sau mai puțin, erorile noastre, la fel ca și realizările noastre, nu s-ar fi repetat?
Regele Fiarelor
Nu sunt mulți cei care își permit să viziteze, într-un concediu, Parcul Național Serengeti din Tanzania, însă cei care o fac trăiesc convingerea că sunt martorii unei călătorii în timp, turiști atemporali într-o lume nealterată de devastările produse de specia noastră.
Zebrele, elefanții, girafele, leii sau hienele, asta ca să numim doar câteva dintre speciile emblematice ale savanei est-africane, întregesc un ecosistem ce pare virginal. Iar dacă împărtășiți aceeași idee, chiar și numai privind imaginile transmise în documentarele TV, ei bine, ar trebui să vă gândiți încă o dată. Africa de acum câteva milioane de ani era cu totul altfel decât cea pe care o vedem sau o credem noi.
În fapt, leii, hienele și alte carnivore de talie mare pe care le întâlnim încă în Africa nu reprezintă decât o frântură din ceea ce era grupul marilor carnivore din trecut. Iar ceea ce este și mai surprinzător este faptul că declinul acestora a început acum aproximativ două milioane de ani, cu mult înainte ca Homo sapiens sapiens, cel mai eficient vânător pe care l-a văzut vreodată Terra, să apară pe scena lumii.
În schimb, coincidență sau nu, declinul marilor carnivore corespunde momentului în care primii reprezentanți ai genului Homo iau naștere. Și, așa cum probabil vă așteptați, este și momentul în care strămoșii noștri îndepărtați își descoperă apetitul pentru carne. Acesta este punctul din care Africa urmează să cunoască schimbări majore. Nu numai că marile carnivore dispar rând pe rând, dar pierderea lor implică un veritabil efect de domino, unul în care sunt afectate inclusiv erbivorele și, mai mult, plantele pe care acestea le consumau.
Punctul în care pe Continentul Negru se naște un nou consumator de carne, cel mai eficient și cel care va schimba ecosistemul cu mult înaintea noastră. Iar dacă această ipoteză se va dovedi reală, înseamnă că Homo, genul care a dus într-un final la existența noastră, a fost, în ciuda numărul extrem de restrâns de membri, o veritabilă forță a naturii încă din momentul nașterii sale.
Este, de asemenea, o ipoteză care susține teoria evoluției convergente, cea care, printre altele, susține că dacă Homo sapiens sapiens nu s-ar fi născut niciodată, sau dacă ar fi dispărut într-o etapă incipientă a existenței sale, un alt grup uman i-ar fi luat locul, urmând o linie evolutivă similară.
Pe scurt, ca să vă scutim de o căutare în plus, vom spune că teoria evoluției convergente descrie apariția unor trăsături organice cu forme și funcții similare în rândul unor familii animale diferite, trăsături care nu erau prezente la ultimul strămoș comun al familiilor respective. Iar cel mai bun exemplu în acest sens este prezența aripilor la insectele zburătoare, păsări și lilieci, toate aceste viețuitoare dezvoltând capacitatea de a zbura, independent una de cealaltă. Practic, ele au „convers” către această trăsătură evolutivă.
Inedita ipoteză, publicată în revista de specialitate PlosONE în 2013, îi aparține cercetătorului suedez Lars Werdelin din cadrul Muzeului de Istorie Naturală din Stockholm, specialist în dentiția și craniile marilor carnivore, un om care și-a petrecut ultimii 20 de ani studiind evoluția carnivorelor de pe Terra. De asemenea, Lars Werdelin a fost susținut în demersurile sale de paleontologul american Margaret E. Lewis de la Colegiul Richard Stockton din New Jersey, expert în studiul carnivorelor de talie mare.
Practic, cei doi cercetători au realizat cel mai amplu și mai complex tablou creat vreodată al evoluției carnivorelor de pe continentul african din ultimii șapte milioane de ani, iar concluzia acestora a fost unanimă, aceea că declinul carnivorelor mari (cele care cântăreau peste 21,5 kilograme) coincide cu schimbarea radicală a dietei strămoșilor noștri îndepărtați, de la una exclusiv vegetariană la una în care carnea conta din ce în ce mai mult.
Iar fosilele descrise de Lewis și Werdelin spun o poveste mai mult decât elocventă. Studiind rămășițele carnivorelor din nordul Keniei, din apropierea lacului Turkana, a reieșit că, în intervalul de timp cuprins între acum 7,5 – 5 milioane de ani, carnivorele africane erau cu mult diferite față de cele existente astăzi. Feline cu colți pumnal, hiene bizare cu picioare lungi, urși cu bot scurt (cei botezați și urși bulldog, nici urși dar nici câini, membri ai familiei extincte Amphicyonidae), precum și bursuci de talia unui leopard actual, reprezentau prădătorii alfa ai ecosistemului african preistoric. De asemenea, zibetele și mangustele, carnivore de talie mică, întregeau tabloul acestei lumi dispărute.
Nu departe de acest sit arheologic, un altul, cel de la Kanapoi, descrie o lume de acum 4 milioane de ani similară. Felinele cu colți pumnal și toate celelalte carnivore extincte azi erau încă prezente. Printre ele își face apariția și, mai mult, devine carnivorul dominant (cel puțin ca număr) strămoșul hienelor de azi. Aceeași relatare vine și din Laetoli, Tanzania (locul în care au fost descoperite celebrele urme bipede, imprimate în cenușă vulcanică, ale unor australopiteci). Atât aici, cât și la Hadar, în Etiopia (locul în care a fost descoperit scheletul faimoasei Lucy, femela din specia Australopithecus afarensis), numărul carnivorelor mari rămâne constant.
Contemporane cu australopitecii, carnivorele mari domină o lume complet diferită de cea de astăzi. Atât aceste situri arheologice, cât și numeroase altele identificate în Africa, spun aceeași poveste despre intervalul de timp de acum 4 milioane de ani până acum 2,5 milioane de ani. Fiecare dintre ele are un mix de specii carnivore, în funcție de mediu, dar toate prezintă, în mare, aceiași largi prădători.
Spre exemplu, în absolut toate siturile au fost identificate oase de hienă. Și, mai important, în niciunul dintre situri nu s-au descoperit dovezi că aceste animale ar fi fost afectate în vreun fel sau altul de prezența hominizilor. Este adevărat că numărul carnivorelor scade treptat începând de acum 3,5 milioane de ani, însă acest proces poate fi pus pe seama ratei lente cu care apar noile specii, față de rata cu care acestea dispar. Per ansamblu, carnivorele de talie mare cunosc apogeul în această perioadă, în timp ce presupușii noștri strămoși australopitecini, mici, lenți și lipsiți de apărare, erau doar o potențială pradă.
Însă lucrurile erau pe cale să se schimbe. Datele care indică evoluția acestor carnivore începând cu ultimii două milioane de ani arată schimbări majore, unele care nu pot fi trecute cu vederea sau care nu pot fi puse în întregime pe seama unor dezastre naturale. Nu numai că numărul indivizilor scade simțitor, dar specii întregi dispar din registrele arheologice, cel mai elocvent caz fiind al felinelor cu colți pumnal care dominaseră pentru milioane de ani estul continentului african. Iar printre prădătorii care își reduc simțitor numărul se numără inclusiv leii, șacalii sau leoparzii care există și azi. Mai mult, declinul este atât de mare încât, în urmă cu doar 300.000 de ai, toate carnivorele arhaice dispăruseră deja de pe Continentul Negru.
Ca să vă faceți o idee elocventă despre aceste schimbări, trebuie spus că numărul carnivorelor de talie mare care există astăzi în estul Africii reprezintă mai puțin de 1,5% din cel existent acum 3,5 milioane de ani. Practic, acest grup pierde aproximativ 99% dintre membrii săi, iar surprinzător este faptul că totul începe în intervalul de timp cuprins între acum 2 milioane de ani și 1,5 milioane de ani.
Cum menționam și mai devreme, coincidență sau nu, acesta este momentul în care în Africa își face apariția un nou hominin, unul asemănător cu noi, mult mai robust decât predecesorii săi și care, peste toate, învățase să folosească arme grele de piatră. Este adevărat că factorul climatic nu trebuie desconsiderat atunci când vorbim de declinul speciilor. Însă studiile asupra carnivorelor arată, fără doar și poate, că acestea sunt, în general, insensibile la modificările climatice, spre deosebire de erbivorele dependente de plante, plante care la rândul lor sunt extrem de sensibile la schimbările climatice.
Să presupunem însă că vorbim de dezastre naturale capabile să ducă la extincții în masă ale carnivorelor. Ei bine, în acest caz, pe lângă marile carnivore, inclusiv cele de talie mică ar fi trebuit să aibă de suferit. Paradoxal, acestea nu numai că nu par afectate în ultimii 3,5 milioane de ani, ba mai mult, și-au sporit numărul. Și, din nou, ajungem la același suspect, Homo erectus. Însă, ca într-un veritabil caz studiat de detectivi, este nevoie de dovezi.
În prezent, nu există un consens între paleoantropologi cu privire la importanța cărnii în dieta lui Homo erectus și a primilor reprezentanți ai genului Homo. Una dintre principalele tabere este de părere că pentru strămoșii noștri îndepărtați carnea reprezenta un aliment crucial, aceștia fiind atât oportuniști care beneficiau de resturile refuzate de carnivore, cât și vânători într-o fază incipientă.
Pe de altă parte, există voci care susțin că în dieta homininilor timpurii, carnea era doar un element marginal, un bonus dacă preferați acest termen, într-o dietă bazată exclusiv pe plante. Interesant este că ambele tabere sunt de acord că strămoșii noștri timpurii au început să consume proteine animale încă de acum 2 milioane de ani, cel mai probabil de la peștii și scoicile capturate cu ușurință.
Iar aici intră în scenă un alt studiu, independent de cel al lui Lewis și Werdelin, dar care susține aceeași teorie a competiției dintre primii hominini și marile carnivore, o competiție care a dus la dispariția celor din urmă. Este vorba despre studiul antropologului american Henry Bunn de la Universitatea din Wisconsin-Madison, un studiu bazat pe dovezile arheologice existente azi, care clasifică în trei pași dezvoltarea apetenței pentru carne a primilor hominini.
În primul dintre aceștia, plasat de Bunn acum 2,6-2,3 milioane de ani, primii reprezentanți ai genului Homo (Homo habilis, Homo rudolfensis și, posibil, Homo gautengensis, precum și alții care probabil au existat în aceeași perioadă de timp) aveau doar o capacitate redusă de a obține carne, mulțumindu-se cu resturile lăsate în urmă de prădători. Al doilea pas, cel de acum 2,3-1,9 milioane de ani, aduce capacitatea homininilor de a sparge oasele pentru a obține măduva osoasă atât de hrănitoare, de a transporta și tranșa carcasele animale descoperite întâmplător, precum și posibilitatea ca aceștia să efectueze primele vânători.
Iar în ultima etapă, estimată la acum 1,8-1,6 milioane de ani, homininii au deja acces la carcase intacte de animale, și asta pentru că pot lupta cu prădătorii de talie mare și, în plus, au devenit ei înșiși vânători experimentați, făcând din carne principalul element al dietei lor. Și asta fără a avea colții, fălcile ori puterea unui urs bulldog sau a unei feline cu colți pumnal. Totul se baza pe evoluția rapidă a inteligenței și a capacității lor de a coopera.
Nu este niciun secret că numărul este mai important decât puterea, fie ea net superioară, a unui singur individ. Acesta este momentul prezumptiv în care homininii câștigă un avantaj net în fața carnivorelor de talie mare. Nu trebuie exclus și un alt atu extrem de important în ecuația supraviețuirii. Dacă felinele cu colți pumnal, hienele sau alte carnivore masive depindeau exclusiv de carne, homininii puteau renunța pe moment la aceasta, reîntorcându‑se la străvechile obiceiuri vegetariene.
Practic, ei nu ar fi fost nevoiți să înfrunte carnivorele decât în perioadele în care clima nu le mai permitea accesul la hrana vegetală, competiția fiind, în aceste perioade de timp, una acerbă. Iar faptul că homininii au știut cum să iasă învingători este cât se poate de evident.
Trebuie spus că atât ipoteza lui Bunn, cât și cea a lui Lewis&Werdelin așteaptă încă să fie confirmate de studii ulterioare. Există voci care susțin că etapele propuse de Bunn au început chiar mai devreme decât estimează acesta, schimbând astfel inclusiv tabloul prezentat de Lewis și Werdelin. De asemenea, nu există un consens cu privire la capacitatea homininilor timpurii de a cauza o extincție atât de masivă a carnivorelor de talie mare.
Spre exemplu, este extrem de greu de teoretizat cât de numeroși erau strămoșii noștri îndepărtați pentru a putea provoca asemenea schimbări. Este cert că densitatea populației umane timpurii era redusă. Însă cât de redusă era aceasta este aproape imposibil de aflat, la fel cum este dificil de aflat eficiența homininilor împotriva prăzilor care altfel ar fi sfârșit în burțile felinele cu colți pumnal și ale altor mari prădători.
Extrem de important însă, lipsa acestor dovezi nu contrazice teoria lui Lewis și Wenderlin. Mai mult, cei doi paleontologi aduc un alt argument puternic în favoarea concluziei studiilor lor. Ei propun ca exemplu cazul reintroducerii lupilor în Parcul Național Yellowstone din Statele Unite ale Americii și efectele acestui program asupra erbivorelor. A fost evident că, pe măsură ce numărul lupilor a crescut de-a lungul timpului, numărul elanilor care constituiau prada predominantă a acestora a scăzut.
Iar aici intervine elementul interesant. Eliberate de presiunea exercitată de erbivore asupra lor, plantele s-au dezvoltat masiv, aducând schimbări masive în mediul Parcului Yellowstone. Extrapolând acest exemplu, este ușor de dedus că apariția primilor hominini în nișa carnivorelor africane a generat schimbări dramatice, cu mult mai importante decât cele observate la Yellowstone.
Asta și pentru că efectele asupra mediului sunt mai dure în cazul unei specii invazive decât în cel al unei specii care revine într-un mediu pe care îl dominase anterior. Și atunci, mergând pe această nouă turnură a ipotezei celor doi oameni de știință, poate că adevăratele dovezi ale dispariției carnivorelor de talie mare din Africa nu trebuie căutate între fosilele homininilor timpurii sau chiar ale marilor carnivore, ci între fosilele plantelor și erbivorelor preistorice. Plante și erbivore a căror lume a fost schimbată radical de apetența pentru carne a primilor oameni.
Adaptare după „The world without us” de Alan Weisman, Science, PlosOne, Nature, NewScientist, Scientific American, Journal of Human Evolution
