Mișcarea antivaccin a prins aripi în zilele noastre și zburdă în voie în spațiul favorabil oferit de către Internet. Dar ea nu este ceva specific zilelor noastre. Ea s-a născut o dată cu primele vaccinuri. În cele ce urmează vreau să vă ofer o scurtă istorie a acestei bătălii împotriva științei medicale

Secolul al XVIII-lea

Bănuiesc că nu știați: vaccinarea a fost folosită în medicina tradițională chineză, otomană și africană, cu mult timp înainte de inventarea vaccinului de către Edward Jenner. Procedura se numea variolare și folosea o cantitate foarte mică de lichid extras din pustulele celor bolnavi de variolă, după care era pus pe o zgârietură superficială de pe pielea celui ce urma să fie variolat. Nu era vorba despre o vaccinare în sensul modern al cuvântului, deoarece ea implica folosirea unui virus activ și nu a unuia atenuat, dar totuși era o metodă eficientă pentru mobilizarea sistemului imunitar împotriva variolei.

În Occident, procedura a ajuns prima oară în coloniile britanice din continentul Nord American prin intermediul unui sclav de culoare, pe nume Onesimus. El a fost cumpărat de pastorul puritan  Cotton Mather, în anul 1706. În 1716, după ce a fost creștinat, Onesimus îi spune lui Mather că are o metodă tradițională pentru a preveni variola. Mather i-a verificat spusele folosind, drept cobai, proprii săi sclavi și devine rapid un susținător entuziast al variolării și a început să o răspândească în colonia britanică Massachusetts.

Entuziasmul lui a stârnit imediat reacții aprinse antivariolare. Ziarele îl ridiculizau în fel și chip, religioșii spuneau că nu are dreptul să se joace de-a dumnezeu și, la un moment dat, lucrurile au culminat cu o bombă care i-a fost aruncată prin geam. Mather nu a dezarmat. În 1721, împreună cu Zabdiel Boylston, singurul medic din Boston care susținea variolarea, a demarat o campanie de variolare în rândul locuitorilor orașului în 1721, an în care zona orașului Boston era în plină epidemie de variolă. În total au fost procedura a fost aplicată pe 242 de oameni, dintre care au murit doar 6, asta echivalând cu un singur deces la 40 de variolați. În Boston au murit de variolă unul din șapte locuitori…

În Anglia variolarea a fost introdusă în 1717 de către Lady Mary Wortley Montagu, după o călătorie în Turcia. Ea a insistat pe lângă guvernul britanic pentru folosirea variolării în cazul copiilor, stârnind astfel serie de dezbateri foarte aprinse, oarecum apropiate de stilul celor din zilele noastre. Cei care o susțineau foloseau un ton rece și politicos, argumentând în stilul Royal Society, adică rațional, folosindu-se de dovezi. Adversarii ei făceau apel mai degrabă religie și la tot soiul de trucuri oratorice pentru a stârni sentimente. Și atunci, ca și acum, metoda a dat roade.

În 1796 Edward Jenner inventează primul vaccin împotriva variolei. Metoda sa s-a dovedit mult mai sigură și mai eficientă decât variolarea, dar ea a marcat și începutul mișcării antivaccin.

Secolul al XIX-lea

La începutul anilor 1800 mișcarea antivaccin era mai degrabă tăcută, exprimându-se mai degrabă prin pamflete și caricaturi. În 1807 era publicată o caricatură, însoțită de următorul text. ”Acest monstru oribil, cu coarne de taur, spate de cal, cu fălci de kraken, cu colți și gheare de tigru, cu coadă de vacă, cu burta plină de relele pandorei. [Un monstru] cu trupul acoperit de ciumă, lepră, bube urât mirositoare și care răstigneşte în jurul său boli cumplite, suferință și moarte. El și-a făcut apariția în lume, devorând oamenii – în special copiii fără apărare -, nu cu zecile, nu cu sutele, nu cu miile, ci cu sutele de mii.

Acest monstru se numește vaccinare, iar dezastrul produs de el în rândul rasei umane este îngrozitor. Totuși este ciudat că el și-a găsit numeroși prieteni, care se prosternează în fața lui, încurajându-i apetitul vorace.”

În 1840 Parlamentul Britanic votează Vaccination Act, prin care vaccinarea persoanelor sărace devenea gratuit. În 1853, pentru a impulsiona vaccinarea antivariolică, legea este amendată, introducându-se vaccinarea obligatorie a copiilor în primele trei luni de viață. Părinții care încălcau această lege erau pasibili de pedepse cu închisoarea. Izbucnește furtuna antivaccinistă. În Ipswich, Henley, Mitford și alte câteva orașe au loc manifestații violente împotriva obligativității vaccinării. În același se înființează, în Londra, Liga împotriva Vaccinării. Legea este amendată din nou, în 1867, pentru a extinde intervalul în care se face vaccinarea până la vârsta de 14 ani, introducându-se pedepse cumulative pentru părinții care o încălcau. Această nouă lege a vaccinări îi convinge pe antivacciniști să înființeze Liga împotriva Vaccinării Obligatorii, care începe editarea propriei sale publicații. În 1885, în orașul Leicester, este organizată o demonstrație antivaccin, la care au participat aproape 100.000 de persoane. În cele din urmă legea vaccinării este amendată, renunţându-se la cumularea pedepselor și introducându-se clauza de conştiinţă, care permitea părinților să nu își vaccineze copiii, dacă nu credeau în eficiența lui și declarau asta în fața unui judecător.

Mișcări similare au înflorit și în Europa. De exemplu, în Stockholm, în 1872, campaniile activacciniste au făcut ca rata de va cinare era de numai 40%, în timp ce în restul Suediei era de aproape 90%. Lucrurile s-au rezolvat rapid, antivacciniștii pierzând acolo marea lor bătălie împotriva vaccinului antivariolic. Dar pentru asta a fost nevoie de o adevărată catastrofă, epidemia de variolă din 1874, care a decimat locuitorii nevaccinați ai orașului.

Mișcări antivaccin se răspândesc și în restul Europei și în SUA. Argumentele antivacciniștilor de atunci au rămas și astăzi în picioare.

Vaccinurile nu funcționează.

Vaccinurile te îmbolnăvesc și conțin chimicale otrăvitoare (la vremea acea acuzau fenolul din vaccinul antivariolic).

Vaccinarea obligatorie este o dictatură medicală.

Vaccinurile pot fi înlocuite cu succes cu produse homeopatice și fitoterapeutice.

Între 1900 și anii 1970

Activitatea grupărilor antivaccin nu s-a modificat mult la începutul secolului al XX-lea, deoarece vaccinul împotriva variolei era singurul administrat, până în 1885, când Pasteur a dezvoltat vaccinul antirabic. Au trebuit să treacă decenii până când la începutul anilor 1920 a fost dezvoltat vaccinul împotriva difteriei. Au urmat mai apoi vaccinurile împotriva tusei convulsive (1955), poliomielitei (1955), rujeolei (1963), oreionului (1967) și rubeolei (1971). Aceste succese ale medicinei au redeschis apetitul antivacciniștilor. Pentru ei, vaccinurile fac mult mai mult rău decât bine. Au început să se uite și pe articolele științifice publicate în revistele medicale, căutând cu lupa tot soiul de noduri în papură. De exemplu, ei au folosit drept argument un articol publicat în 1974 în Archives of Diseases in Children sub titlul ”Neurological complications of pertussis inoculation”. În articol erau descrise cazurile a 36 de copii despre care se credea că au prezentat tulburări neurologice în urma administrării vaccinului împotriva tusei convulsive. Deși autorii studiului făceau afirmații prudente, el a fost preluat rapid de către mass-media. Drept rezultat, rata de vaccinare a scăzut imediat foarte mult, ceea ce a avut drept consecință apariția unor epidemii de tuse convulsivă care au dus, numai în Marea Britanie, la mai mult de 100 de decese. Mai târziu s-au efectuat cercetări ample asupra efectelor neurologice permanente rezultate în urma administrării vaccinului împotriva tusei convulsive, care au demonstrat că ele apar extrem de rar. Dar ele nu au primit atenția mass-media, așa că neîncrederea în vaccinare a rămas.

Începând cu anii 1980, pe scena luptei antivaccin și-au făcut apariția celebritățile…

1982

Lea Thompson, jurnalistă de investigație, difuzează documentarul ”Ruleta Vaccinării”, în care asocia vaccinul împotriva difteriei, tetanosului și tusei convulsive cu efecte secundare grave asupra copiilor vaccinați. Documentarul a avut un succes uriaș și a făcut ca numeroși părinți să dea în judecată producătorii de vaccinuri. Mulți istorici ai mișcării antivaccin consideră că documentarul lui Lea Thompson a aprins scânteia mișcării moderne împotriva vaccinării.

1984

Doctorul Dr. Robert Mendelsohn, autoproclamat ”dizident medical” este unul dintre primii medici pediatri antivaccin publică best-seller-ul ”The Medical Time Bomb of Immunization Against Disease” în care acuza vaccinul împotriva tusei convulsive, care ar fi responsabil de apariția unor leziuni cerebrale la copii.

1994

Miss America Heather Whitestone, declara că a rămas surdă în urma vaccinării din copilărie. Pediatrul său a arătat mai târziu că frumoasa domnișoară și-a pierdut auzul în urma meningitei provocate de Hib, o boală care poate fi ușor prevenită prin vaccinare…

1998

Acesta este anul în care mișcarea antivaccin a primit un impuls formidabil, după ce medicul britanic Andrew Wakefield publica în prestigioasa revistă The Lancet, un articol în care făcea o legătură directă între vaccinarea ROR și autismul la copii. S-a demonstrat mai apoi că Wakefield falsificase cu bună știință datele, iar articolul a fost retras (după 12 ani!). Din păcate răul a fost făcut deja. Ca de obicei, antivacciniștii continuă și astăzi să-l citeze pe Wakefield, ca și cum ar fi o mare personalitate, deși i-a fost retras dreptul de a practica medicina. Nu au contat pentru ei faptul că studii foarte ample, pe un număr foarte mare de copii nu au găsit nici o legătură cauzală între vaccinare și autism…

(va urma)