Conducerea sovietică a întârziat cu luarea deciziei lansării programului care ar fi trebuit să îi ducă pe cosmonauți pe Lună. Îmi este greu să înțeleg pe deplin de ce s-a întâmplat acest lucru. Știu doar că la acea vreme prioritate căpătaseră programele militare. La începutul anilor 1960, sovieticii erau mult în urma americanilor în ceea ce privește armamentul nuclear strategic, iar militarii cereau vehement ca acest decalaj să fie recuperat rapid. Mai știu că existau și multe aprige lupte de culise, în care erau implicate diferitele institute implicate în dezvoltarea programelor spațiale. Chiar și așa, încă nu reușesc să înțeleg de ce sovieticii au decis abia pe 3 august 1964 să își trimită cosmonauții pe Lună…
Koroliov își dădea seama că timpul îl presează. Americanii tocmai efectuaseră deja un zbor în cadrul programului Gemini, cel care drept obiectiv declarat pregătirea viitoarelor misiuni Apollo. Pe 13 august 1964 el organizează o consfătuire cu toți factorii de decizie implicați în programul sovietic de explorare a Lunii cu echipaje umane. În cadrul acestei consfătuiri sunt expuse planșe detaliate ale conceptului N1-L3 care fusese prezentat în premieră cu câteva luni mai devreme, pe 23 iunie. Vă reamintesc că N-1 era lansatorul, iar L3 (mai bine zis complexul L3) era vehiculul care ar fi trebuit să îi poarte pe cosmonauți spre Lună.
Voi încerca să vă dau câteva detalii despre aceste două componente, așa cum au fost prezentate ele în cadrul consfătuirii din 13 august 1964.
Lansatorul N-1
N-1 era o rachetă cu trei trepte echipate cu motoare rachetă dezvoltate de institutul de cercetare OKB-276, condus de Nicolai Kuznețov. Ele foloseau kerosenul drept carburant și oxigenul lichid drept oxidant și funcționau în buclă închisă, în care o parte din combustibil trece printr-o cameră de ardere intermediară, pentru a antrena turbopompele motorului rachetă, sporindu-se astfel semnificativ randamentul de funcționare. Prima treaptă (Block A) avea 30 de motoare de tip NK-15, care dezvoltau, fiecare în parte, o forță de tracțiune de 150 tf. A doua treaptă (Block B) avea opt motoare NK-15V, o versiune a celor care echipau prima treaptă, care aveau ajutaje adaptate pentru a funcționa cu randament maxim la altitudini înalte. A treia treaptă (Block V) era echipată cu patru motoare de tip NK-19. Pe fiecare treaptă erau instalate sisteme de telemetrie și control al funcționarii motoarelor, care transmiteau date către sistemul central amplasat pe cea de-a treia treaptă a lansatorului N-1. Exista și un sistem automat de monitorizare al motoarelor, numit KORD. Acesta identifica semnele unor posibile defecțiuni și comanda oprirea motorului atunci când problemele identificate l-ar fi dus către o catastrofă. Pentru păstrarea echilibrului tracțiunii în zbor, simultan se comanda și oprirea motorului amplasat diametral opus. Ca o curiozitate, energia electrică necesară funcționării acestor sisteme erau asigurate de alternatoare antrenate de turbopompe.
Înălțimea lansatorului N-1, împreună cu L3, era de 105,3 m, iar masa la decolare era de 2.820 t.
Așa cum am mai spus, complexul L3 era format din două trepte de accelerare (Block G și Block D), LOK, echivalentul modului de comandă și serviciu al misiunilor Apollo, și LK, echivalentul modului lunar al americanilor.
LOK era alcătuit, la rândul său, dintr-un modul de locuire, o capsulă de revenire pe Terra, și echivalentul modului de serviciu al misiunilor Apollo. În acesta din urmă erau instalate sistemul de propulsie (Block I), instrumentele de control și telemetrie și sursa de energie asigurată, ca și la americani, de pile de combustie.
LK era alcătuit dintre capsulă presurizată și un sistem de propulsie (Block Ye). Baterii montate în exteriorul modulului lunar asigurau energia electrică necesară funcționării sistemelor. Pentru prima oara în programul spațial sovietic controlul manevrelor de asolizare era realizat cu ajutorul unui calculator de bord.
În cadrul consfăturii de pe 13 august au fost prezentate și principalele faze ale desfășurării misiunilor N1-L3. Iată-le:
Plan de misiune
Misiunea începea cu plasarea pe orbita terestră joasă a complexului L-3, cu ajutorul lansatorului N-1. Urma o perioadă de 24 de ore în care erau verificate cu atenție toate sistemele complexului L-3, după care era pornită prima treaptă de accelerare (Block G), iar complexul intra pe traiectorie către Lună. După epuizarea combustibilului Block G era abandonat. Drumul către Lună ar fi durat circa trei zile și jumătate. La un moment dat era pornit motorul celei de a doua trepte a complexului (Block D) pentru inserarea vehiculului spațial pe orbita lunară.
După înscrierea pe orbita lunară și o nouă verificare a sistemelor, urma ca unul dintre cei doi cosmonauți de la bordul LOK să iasă din capsulă în spațiul cosmic pentru a ajunge la bordul modulului lunar LK. Complexul L-3 mai efectua câteva manevre, treapta a doua a complexului (Block D) era abandonată, după care modulul lunar, LK, începea faza de aselenizare folosindu-se de propriul sistem de propulsie (Block Ye). După aselenizare, cosmonautul îndeplinea programul de explorare a suprafeței selenare, care nu ar fi depășit o durată de 24 de ore. La sfârșitul perioadei de ședere pe Lună era pornit din nou motorul modulului (Block Ye), avea loc decolarea, urmată de cuplarea modului lunar cu LOK. Apoi avea loc o nouă activitate extravehiculară în cadrul căreia cosmonautul de pe LK revenea la bordul LOK, după care modulul lunar era abandonat.
În etapa următoare era pornit sistemul de propulsie al LOK (Block I) iar vehiculul spațial era plasat pe traiectoria care avea să-l poarte către Pământ. Drumul către Terra ar fi durat trei zile și jumătate. În ultima parte a traiectoriei, modulul de aterizare al LOK se separa de restul complexului și intra în atmosfera terestră, urmând să aterizeze pe teritoriul sovietic. Întrega aventură ar fi durat 11-12 zile.
Cu ochii mei de acum, misiunea tipică N1-L3 îmi pare mult prea complicată. Sunt foarte multe etape cheie, sunt foarte multe componente implicate. Cred că și dumneavoastră aveți aceeaşi părere ca și mine, dacă veți face o comparație rapidă cu misiunile Apollo.
În timpul consfătuirii din 13 august 1964 au fost puse multe alte întrebări. O parte dintre ele au fost consemnate de către Boris Certok: ”Nu este periculos să trimitem un singur cosmonaut pe suprafața selenară?” ”Ce se va întâmpla dacă acesta cade și nu mai poate reveni la modulul lunar?” ”De ce americanii pot trimite doi astronauți pe suprafața selenară iar noi numai un singur cosmonaut?”
Korioliov a răspuns, uneori cu umor, dar cel mai adesea cu seriozitate, tuturor întrebărilor, atrăgând atenția că la consfătuire sunt prezenți toți factorii de decizie implicați în program și că trebuie demarată rapid munca pentru materializarea proiectului N1-L1.
Munca a început imediat. Și nu era deloc una ușoară. Până la sfârșitul anului 1964 trebuiau elaborate specificațiile detaliate pentru acest proiect de o complexitate extremă. Cred că vă puteți imagina dificultățile cu care s-au confruntat cei implicați în dezvoltarea lui. Trebuiau precizaţi parametri de funcționare pentru fiecare sistem, astfel încât ansamblul final să-și poată îndeplini cu succes misiunea. În această activitate erau implicate numeroase echipe diferite, care trebuiau să își coordoneze rapid activitățile. Problemele cu care s-au confruntat erau extrem de dificile, dar, probabil, cea mai grea dintre toate era problema masei fiecărui sistem. Poate să vă pară ciudat, dar chiar și pentru un vehicul care la lansare are o masă de 2.820 t, contează fiecare gram. Așa cum nota Boris Certok, în cartea din care am mai citat: ”Toate echipele de proiectare, fără excepție, au cerut creșterea limitei de masă [pentru sistemele pe care le proiectau]. Uneori erau se luptau pentru tone, alteori pentru câteva zeci de grame. Cu toate acestea masa în exces pentru toate sistemele și ansamblurile, chiar dacă acum erau prezente doar pe hârtie, era deja înfricoșătoare. Din experiența noastră știam că niciodată masa prevăzută în proiect nu se regăsea în produsul finit. Adesea, după ce se făceau modificările impuse de fabricație și de rezultatele testelor, masa aprobată prin proiectul inițial creștea cu mai mult de 100%…”
O discuție aprinsă
Același Certok relatează o discuție pe care a avut-o cu Koroliov la jumătatea lunii decembrie 1964. Discuția este relatată cu mult farmec, așa că vă rog să îmi permiteți să redau citate ample din ea. Mai întâi Koroliov îl contactează telefonic pe Certok.
Koroliov: ”Ești singur?”
Certok: ”Serghei Pavlovici, biroul meu este plin și sunt înconjurat de un nor de fum.”
Koroliov: ”Uite care este problema: dă-i pe toți afară și deschide ferestrele ca să intre aer proaspăt înăuntru. Sunt în drum către tine și vreau să te beștelesc.”
Certok: ”Dar de ce să vii în biroul meu care este plin de fum? Acum sunt foarte ocupat.”
Koroliov: ”Vreau să te beștelesc pe teritoriul tău. Asigură-te că nu ne deranjează nimeni.”
Certok: ”Pentru ce ar trebui să mă pregătesc? Ar trebui să mai chem pe cineva să ni se alăture conversației?”
Koroliov: ”Nu am nevoie decât de tine. Vom avea o discuție dificilă pentru amândoi.”
Tema inițială dintre cei doi a fost reducerea masei complexului L3. ”Boris, dă-mi înapoi 800 de kilograme” i-a cerut Koroliov lui Certok. ”I-am arătat un raport de mase pregătit dinainte, care era plin de amendamente scrise de mână”, povestește Certok. ”Am încercat să îi demonstrez că nici nu se pune problema să îi «dau înapoi» ceva. Toate sistemele de care era responsabil departamentul meu aveau nevoie de 500 de kilograme în plus față de valoarea alocată. Încă mai avem multă documentație care încă nu a fost evaluată, zeci de recomandări ale comisiei de experți care nu au fost implementate și încă nu am finalizat nici măcar un punct din programul experimental! Dezvoltarea sistemului de aselenizare automată a modulului lunar este mult rămasă în urmă. Pentru fiabilitate avem nevoie de redundanță triplă, sau măcar dublă, de sisteme de diagnostic și de comunicare cu Terra și toate astea înseamnă o masă suplimentară. Koroliov nici măcar nu s-a uitat pe raport. Mi-a întrerupt explicațiile și m-a privit drept în ochi (făcea asta cu un adevărat talent): «Dă-mi înapoi 800 de kilograme.»” Koroliov nu mai îl lasă pe Chertok să își continue argumentele. Continuă povestind despre o discuție aspră pe care a avut-o cu Mstislav Keldiș (președintele Academiei Sovietice de Științe), care susținea că proiectul N1-L3 nu are nici o șansă de izbândă tocmai din cauză că nu a fost rezolvată această problemă a masei. Tot Keldiș i-a mai spus că Vladimir Celomei, directorul OKB 52, face presiuni asupra lui pentru a acorda prioritate propriului său selenar cu echipaj uman.
Singurul lider care cunoștea cât de cât programul lunar propus de Koroliov era Nikita Hrușciov, care tocmai fusese înlăturat din funcția de Secretar General al PCUS. Cei care au preluat puterea nu erau în stare să ia decizii independente, iar militarii nu vedeau deloc cu ochi buni explorarea selenară, căreia nu îi înțelegeau rostul. Koroliov: ”Americanii nu ezită să spună că cine va stăpâni spațiul, va stăpâni lumea. Ei au oportunități mari pentru a o face. Noi suntem săraci și, din acest motiv, ar trebui ca liderii noștri, în special cei militari, ar trebui să fie mai înțelepți.” Chertok notează în cartea sa ”Koroliov îmi spunea aceste lucruri ca și cum ar fi vrut să-și justifice cererea de a-i da înapoi 800 de kg”.
Discuția dintre cei doi continuă.
La un moment dat Koroliov răbufnește: ”Acum, după ce i-au dat un șut în fund lui Nikita [Hrușciov], oficialii pe care Celomei i-a supărat s-au hotărât să îi arate cine este la putere. Ustinov [mareșalul Ustinov era la acea vreme președintele Consiliului Suprem al Economiei Naționale] și Smirnov [la acea vreme Leonid Smirnov era vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS] i-au cerut lui Keldiș să conducă o comisie de investigare a situației de la OKB-52. L-am sfătuit să nu o facă, dar nu m-a ascultat. Uite ce se întâmplă acum. Keldiș este președintele comisiei de experți pentru N1, a fost președintele comisiei pentru rachetele de luptă ale lui Ianghel și acum a primit funcția de inspector al întregii activități a lui Celomei. Și-a asumat o responsabilitate uriașă. Aș fi curios să văd cum i se va părea proiectul zborului circumlunar care folosește [lansatorul] UR-500 [dezvoltat de Celomei]. Termenul de finalizare a fost programat pentru primul trimestru al anului 1967. Cu voia lui Dumnezeu primul zbor al rachetei va avea loc într-un an și după alți doi ani este planificat un zbor circumlunar pilotat. Cred că ar trebui să ne unim forțele în ceea ce privește vehiculul și nu să ne divizăm. Acum, pentru că am ajuns sub umbrela aceluiași minister, poate că am putea face unele aranjamente. În orice caz am cerut să se analizeze dacă putem adapta soiuz 7K la lansatorul UR-500. Totuși nu sunt foarte convins că vor reuși să facă un sistem capabil să efectueze trei andocări succesive fără nici o greșeală.”
Certok îl completează: ”Serghei Pavlovici! Conform informațiilor din interior, Celomei nu a avansat cu vehiculul, în timp ce aselenizarea noastră este programată la un an după zborul circumlunar, iar noi va trebui să construim nu unul, ci două vehicule complet noi.” Koroliov: ”Tocmai din cauza asta trebui să îmi dai înapoi 800 de kilograme.”
Discuția celor doi ajunge și la un punct sensibil, care, așa cum veți vedea, se va dovedi a fi călcâiul lui Ahile al programului N1-L3. Koroliov respinsese ideea construirii unui stand pentru testarea treptei întâi a lansatorului N1 și de aceea Certok a simțit nevoia să readucă în discuție acest subiect delicat. ”Am adus vorba despre sistemul de monitorizare, diagnosticare și oprire a motoarelor (KORD). […] Mi-am exprimat nemulțumirea privitoare la termenele limită pentru testarea experimentală a întregului sistem KORD din simplu motiv că motorul pe care ar fi trebuit să îl testăm era încă nefiabil și era dificil să selectăm parametrii pentru diagnostic. Eram ferm convins că sistemul KORD, în ansamblul său, trebuia să fie mult mai fiabil decât motoarele individuale, în special când era vorba despre cele 30 de motoare ale primei trepte.”
Certok își face curaj și îi spune foarte direct lui Koroliov: ”De aceea construirea unui banc de test pentru prima treaptă complet asamblată este calea cea mai bună de a verifica și confirma fiabilitatea sistemului.” A încercat să argumenteze mai departe, dar Koroliov s-a întunecat la față și l-a oprit. ” […] Ți-am cerut să îmi dai 800 de kilograme, și nu să pui problema bancului de test. Nu ne putem pune problema acum, nu avem dreptul să o facem, dacă dorim să producem N-1. Tu, împreună alții, vreți să fiți acoperiți, cereți bancuri de testare, teste, fiabilitate, dar eu Koroliov, nu vă permit asta! […] Nu este realist să construim un banc de test pentru prima treaptă.” Chiar dacă Koroliov era extrem de nervos, chiar dacă exista riscul ca el să pună capăt discuției, Boris Certok își ia inima în dinți și îi răspunde: ”Vreau doar să vă spun, Serghei Pavlovici, că atunci când apare o situație de urgență, vor trece patru, până la cinci sutimi de secundă până când sistemul de protecție va putea opri motorul. Dacă el va exploda în câteva miimi de secundă, atunci nu mai putem face nimic.” Certok știa, și a subliniat asta în discuția cu Koroliov, că motoarele proiectate de OKB-276 sufereau încă de bolile copilăriei și puteau avea comportamente neașteptate. Timpul rămas era extrem de scurt, iar un sistem sigur de monitorizare și control al motoarelor era imperios necesar. Dar Koroliov se grăbea, el nu mai avea timp.
Intermezzo
Problema masei era una fundamentală. Sovieticii aveau marele dezavantaj că rămăseseră mult în urma americanilor în domeniul calculatoarelor și al microelectronicii. Au încercat să apeleze la soluții de-a dreptul disperate. Specialiştii au propus chiar să se limiteze aerul ”transportat” de lansator. Pentru asta, înainte de lansare, structura tubulară a lansatorului era vidată. Astfel el era ușurat cu câteva kilograme…
Va urma
Primul episod al serialului îl găsiți aici
Al doilea episod al serialului îl găsiți aici.
Al treilea episod al serialului îl găsiți aici.
Al patrulea episod al serialului îl găsiți aici
